Un nefericit care trăia din pomeni și bani făcuți din săpatul mormintelor era vărul din partea tatălui, Bridea. O matahală de om cu figură de popă, dar cu suflet bun.
Bridea, țăran tipic, era un singuratic care trăia din ceea ce pământul îi putea oferi. Locuia de când lumea și pământul în cimitir, astfel încât „legumele“ pe care le culegea erau destul de neobișnuite. Ultima dată când l-am vizitat, fiind în trecere prin satul natal, mă aștepta lângă o groapă ce părea a fi în faza de „loading.“ Stătea sprijinit în sapă și moțăia. De îndată ce m-am apropiat mi-am dat seama că nu săpa un nou loc de veci, îngrijea unul gata făcut, sau cel puțin asta credeam. Pașii mei l-au trezit, dând astfel semne că ar avea abilitățile unei santinele aflate pe baricade.
– Ce faci, bre? l-am întrebat.
Bridea, recunoscându-mă, s-a luminat pe dată la față.
– Pun cartofi pe morminte, de flori e sătulă lumea. Am contract cu un fast-food din oraș. Plătesc bine, chiar dacă lumea se plânge că sunt cam dulci. Deh, depinde deasupra cui îi răsădesc. Pe unii a fost a dracului carnea când erau în viață. Înțelegi matale. Pe unele gropi nici măcar nu cresc, pe ale unora cresc da’s amari.
– Păi da, vere, dar nu se iau rudele lor de tine, te lasă să faci ce vrei? Asta e profanare …
– Ce profanare, buei, ești nebun? mi-o reteză el scurt. Le dau și lor toamna câte un kil și sunt mulțumiți. Oricum nu mai vine nimeni să le aranjeze locul. După 5-6 ani, gata, i-au uitat definitiv.
Apropo, aici nu se fumează, e mai indecent decât dacă ai alerga în curul gol printre cruci. Nu am atașat scrumiere pietrelor funerare, doar coșuri de gunoi. Pentru cei care cred că vin aici să facă regula… eu sunt șeful.
– Ești absurd, mă! Nu pot fuma, dar tu ai transformat țintirimul în teren agricol.
Ca să schimb subiectul, totuși, i-am zis:
–I-auzi, tocmai mi-am adus aminte de nea Grigore și de înjurătura lui după ce și-a făcut felul Petrică a lu’ Neacșu. A zis: „Drac’ să-l sinucidă în mă-sa, că mi-a spurcat apa fântânii băietul ‘ista prăpădit.
Nu găsea destui copaci? Am un stejar strașnic în fundul grădinii, dar nu, frate, au și pretenții … Parcă’l văd nemulțumit înainte să moară că era apa rece. Păi de știam nu i-o încălzeam? Încălzi-l-ar smoala.“
Exact așa a spus. Mă tot întreb când v-ați desensibilizat în halul ăsta voi cei de la sate. La orășeni nu mai are nimeni pretenții, i-au prostit televiziunile și internetul, dar voi sunteți cu munca nu aveți timp de prostii. Parcă altfel erați acum 10-15 ani.
– Eh, spuse groparul, la cârciumă se adună lumea din sat ca să înjure morții. Nu e de ieri de azi. La cârciuma din sat. Așa e acum. Mie îmi convine când moare câte unul, nu mă bag în discuții, iau un ban, că tare greu e în ziua de azi.
Nu cheltuiesc prea mult, doar pe băutură. Trăiesc din pomelnice, iar aici dorm. Îmi arătă un cavou părăginit aflat la câțiva metri, spre sudul cimitirului. Înăuntru își instalase un pat de campanie, militar, avea un dulăpior pe care stăteau înșirate poze cu ramă, niște medicamente, iar la un capăt al patului se afla o plasă cu alimente – din câte am zărit se aflau în ea pateuri, o bară de salam și o pungă de pufuleți plus două sticle de spirt.
Pe jos așternuse o mochetă veche, soioasă, plină de pământ reavăn.
Hai să îți mai arăt ceva, îmi spuse făcându-mi semn să mă iau după el.
Aici e îngropat Costică, am fost colegi de școală, îl știi și tu. I-au pus pe cruce o poză d’aia plină de filtre de pe facebook. Am mers cu flori de îndată ce l-au îngropat, dar am crezut că am greșit mormântul. Nu zici că-i el.
Am privit mirat într-acolo și am constat că Bridea avea dreptate, pe cruce era lipită o poză de snapchat de fapt -Bridea abia aflase de facebook- cu urechi de cățeluși și mustăți de raton, sau ce dracu or fi fost ele.
–Dar de a lu’ Țonea ce zici? Mă întrerupse Bridea din reverie. Au dat caviar la înmormântarea lu ‘ăl bătrân. A crezut mătușa Saveta că-i dulceață de mure și îl întindea pe felia de pâine cu unt într-o veselie. Da, frate, au mâncat cu polonicul. Altfel merge Neumarkt-ul după caviar! Toate babele au fost cu poalele în cap până spre seară, le adunai de prin șanțuri cum ai aduna rahații de câini de pe străzi. Mâncaseră caviar, sarmale, și băuseră până n-au mai putut. Mi-au rămas și mie niște alea după ce au plecat. Nepoții lor sunt șmecherași mari, pleacă des pe dincolo. Unii zic că cel mare e proxenet, iar cel mic se ocupă cu furtul de mașini. Gura lumii slobodă, vorba românului, dar un pic de adevăr o fi pe undeva, pe la mijloc așa …
– Deh, Brideo, ce să zic, nu toată lumea are atâția bani cât să-și facă pomană cu finețuri, e clar că ceva necurat e la mijloc. Ăștia tineri sunt chitiți pe prostii, numa’ cu d’astea se ocupă în ziua de azi. Măcar îl vor pomeni babele din sat toată viața lor pe Țonea bătrânul. Asta înseamnă să ai o înmormântare reușită.
– Umblă vorba că nici el nu a fost ușă de biserică înainte să se mute aici. De pe unde a venit cică era cunoscut ca manglitor, ba se mai spune că a și ucis pe cineva. Doamne ferește! Când ai văzut să sară așchia departe de trunchi? Și când sare, omoară pe careva, îți vine în cap și îți scoate ochii.
– Înțelept ești, pupate-ar …
Dornic de vorbă, sătul să stea la taclale numai cu trecuții la cele veșnice, Bridea nu mai contenea să-mi povestească câte ceva din întâmplările sale.
– Hai să-ți mai zic una, reîncepu el după ce dădu pe gât o dușcă dintr-o sticluță avută la îndemână, pitită lângă tulpina unui stejar uriaș crescut în vecinătatea bisericii. Era prin septembrie, sfârșit de vară când au venit în cimitir, pe la vreo trei dimineața, o ceată de rockeri pletoși d’ăia sataniști. Voiau să aprindă un foc undeva mai pe la margine. M-am trezit buimac, făceau o gălăgie de trezeau și morții. Aveau băutură și fumau porcării care miroseau tare frumos, îmi făcuseră poftă, dar mă știi tu pă mine drogangiu? Sunt om dintr-o bucată, n-am pus țigara în gură de când m-am născut, doar beau, atât. M-am dus la ei, m-am uitat lung și i-am întrebat de sănătate, dar nu ș’ce i-a venit unuia când m-a văzut, că mi-a dat un pumn în gură de m-am prăvălit peste mormântul lui Stelian Albu, bun copil prăpădit înainte de termen și ăsta. Mi-au zburat doi dinți din față pe care, fiind întuneric, nu i-am mai găsit.
Îi lipeam eu cu ceva până la urmă, dar așa n-am avut noroc, am rămas căzut acolo sub ploaia de pumni și picioare care a urmat cu dedicație de la toată gașca. M-au băgat în spital, vere, și au plecat. M-a găsit Irina lu’ Neamțu. Venise că era duminică dimineață, la groapa soțului mort acum nouă ani într-un accident minier. Era mai tot timpul plecat și ăla, umbla zvonul că Irinuca îl înșela încă de pe atunci cu bărbatul cu care e măritată acum, dar să trecem peste detalii, dacă nu era ea, la cât de cotonogit eram, acolo îmi dădeam duhul. Nici să strig nu puteam, eram semi-leșinat. Mi-au găsit la radiografie patru coaste rupte. A dreacu’ namile împuțite…
Bridea îmi povestea toate lucrurile astea gesticulând intens, făcând niște grimase extrem de comice.
–Brideo, observ că ți-ai pus dinții totuși, și nu orice fel de dinți, ci de aur. De unde ai avut bani? Bănuiesc că nu se plătesc chiar atât de bine cartofii.
–Eh, păi stai să-ți zic cum stă treaba, nu e cum crezi. M-am tot gândit eu după ce am ieșit din spital cum să strâng bani pentru lucrarea dentară, dar apoi, într-un moment de luciditate, plesnindu-mă cu palma peste frunte, că tare prost fusesem de nu mi-am dat seama mai devreme de rezolvarea problemei, care se afla chiar sub ochii mei. Păi nu am aici cultură de dinți, vericule? Sub picioarele noastre, în acest moment e plin de dinți care nu mai îmbucă decât din glia patriei. Nu e păcat să se risipească ei așa? Eh, având un spirit întreprinzător, după cum știi, m-am gândit să fiu mai atent la ăștia noi pe care-i îngroapă. Cum nu erau pe fază rudele, mergeam la capelă și căutam mortul sub gingii. Băi, nu știu cum dracu s-a nimerit că, o vreme, au fost numai morți cărora exact dinții ăștia doi le lipseau, sau erau cariați. Să știi că noi, ca nație, stăm al dracului de rău cu dantura. Nu ne place pasta de dinți și pace…
Dar să revin, după vreo 5-6 morți cu carii a venit în sfârșit unul bun, unul cu dinți impecabili, albi, strălucitori, parcă erau de fildeș. M-am furișat, ca de obicei, cu cleștele în buzunar, și hârșt, imediat i-am scos nu doi, ci trei, din greșeală bineînțeles. Unul l-am aruncat peste capelă, poate au și morții o Zână Măseluță a lor și le repară paguba adusă de mine. Era cât pe ce să îi rup toată gingia de sus, se prefăcu el îngrijorat, dar suficient de teatral încât să îmi dau seama că îl durea în cur de dinții mortului.
Am plecat bucuros cu gândul să îmi iau un Super Glue, sau niște Poxipol de la magazinul din sat, continuă el. Ca să fiu sigur că nu observă nimeni lipsa dinților, am participat și la înmormântare. Stătea lângă mine Ion zis și Berbecul, și nu-mi spune ăsta, frate, într-o doară, la ureche: „săracul Ghiță, ce face sida din om… uită-te cum muri el tânăr.“
Când mi-a zis asta tocmai pipăiam dinții din buzunarul salopetei și mă bucuram de soluția inteligentă pe care o găsisem ca să scap de cheltuieli extra. M-am blocat automat, am făcut o față de om lovit de dambla, iar când m-am dezmeticit am plecat de acolo sub privirea mirată a lui Ion, i-am aruncat hăt departe, iar câteva nopți la rând am visat numai maxilare care mușcau din mine bucăți mari, însângerate, de carne, iar apoi dădeam colțul plin de sida prin spitale românești.
Multă vreme mi-a ieșit din minte metoda asta, până când a murit bulibașa din satul vecin. Știi și tu că avea toți dinții din aur, puteam să-i iau pe toți, dar i-am luat doar pe cei doi care îmi lipseau. I-am ținut într-un pahar cu spirt vreo două săptămâni ca să-i dezinfectez, apoi am apelat la un stomatolog de la oraș care lucrează ieftin. Uite așa am mai pus-o de-o afacere. Știi cât de sincer sunt și cum mă ia mereu gura pe dinainte. M-au pus păcatele să îi zic cu ce mă ocup și de unde am dinții, iar el mi-a propus pe loc un parteneriat, adică eu să-i aduc dinți naturali de la morți, iar el să îmi plătească cinci zeci de lei pe bucată. Păi ce, cu organele cum e, nu tot așa e și cu alea?
– Ești nebun, Brideo, pentru recoltarea de organe e de acord familia decedatului, tu nici măcar nu îi anunți!
– Eh, detalii, spuse el, detașat, încercând să desfacă o bomboană de pom pe care o avea prin buzunare. Nu mă ajuți te rog? Am degetele atât de îngroșate de la lopată și târnăcop încât nu mai pot „dezvirgina“ un ambalaj.
I-am desfăcut bomboana, dar am scăpat-o pe jos în cenușa unor coroane și gunoaie arse, însă Bridea a luat-o și a vârât-o în gură fără să dea vreun semn că i-ar fi silă. Ăsta era omul, nu aveam ce-i face: mânca de pe jos, cultiva cartofi pe morminte, fura dinții morților, și cine știe ce alte afaceri scârboase și dubioase mai făcea pe spatele bieților consăteni care și-au dat obștescul sfârșit. Pentru el morții erau niște vaci numai bune de muls, și o făcea fără să afișeze vreun regret.
–Să nu-mi spui că încă te ocupi cu așa ceva.
–Păi mă ocup, vericule, că vine banu gros. N-am de gând să abandonez o afacere atât de profitabilă. Dacă vine un an secetos și nu se fac cartofii ce mă fac? Stau să mor de foame?
Am dat din cap, oarecum amuzat, pe de altă parte nemulțumit de faptul că eram rudă cu astfel de poamă de om, i-am dat niște bani să își ia sticluța zilnică de spirt – avea el o afinitate pentru Mona – apoi am plecat.
Au trecut doi ani în care nu am mai fost la țară, ocupat fiind cu alte lucruri care mi-au furat timpul și energia, dar într-o zi, fiind în toane bune, am ajuns iarăși.
La cârciuma satului se adunaseră câțiva oameni bătrâni cu haine ponosite și dinți galbeni, stăteau la taclale. Dintr-o poveste în alta a venit vorba de Bridea, am aflat de la ei cum a fost prins cu patentul în gura morților și a luat 4 ani la Jilava pentru profanare de cadavre. L-au bătut măr colegii de celulă într-o noapte și i-au smuls dinții de aur cu gingie cu tot, a făcut hemoragie și de acolo i-a venit sfârșitul. Gropar în sat a rămas un fecior tânăr, fost cioban, bea și el de stingea, dar măcar nu fura dinți. Toată lumea era mulțumită de el până când l-au prins că dezgropa cadavrele și le viola.
– Nu avem noroc, maică, se băgă în discuție o bătrânică aflată în trecere. Parcă am fi blestemați, continuă ea, au făcut mare batjocură băieții ăștia de morții noștri. Păi să violeze cadavre? Am optzeci de ani și nu am mai auzit așa ceva. Poate că a venit „urgia“ asta asupra noastră deoarece, de ceva timp, lumea se adună la crâșmă ca să înjure morții. Nu mai sunt oamenii de la sat cum erau, buni creștini cu frica lui Dumnezeu. Sunt toți niște bețivi, praf și pulbere, spuse ea privindu-i scârbită pe cei câțiva bărbați adunați în jurul unei sticle de votcă. Acestea fiind spuse, își sumese mânecile unei bluze murdare și largi și plecă mai departe înotând cu greu prin aerul prăfos, translucid al serii, repetând ca un ecou cuvintele „praf și pulbere, maică“.
Praful și pulberea se aleseseră de sat în câțiva ani, bătrânii au murit, tinerii au plecat la oraș sau prin țări străine, mormintele zăceau părăsite, doar ici-colo mai vedeai, făcându-și loc printre buruieni, câte un lujer din cartofii lui Bridea, sălbăticiți și ei.