Strigoiul reacționar

Există o categorie de strigoi reacționari cărora posteritatea le este pînă într-atît de potrivnică încît numele le va fi supus mereu unei proscrieri drastice. Din rîndul lor face parte Aurel C. Popovici, născut la Lugoj în 1863, într-o epocă în care Imperiul habsburgic părea să dăinuie in aeternum. După bacalaureatul dat la Beiuș, tînărul va pleca în 1885 la Viena, spre a urma Medicina, pe care o va întrerupe după trei ani, sub tirania unei patimi cu mult mai mari decît grija pentru sănătatea semenilor, și anume pasiunea pentru problemele social-istorice.

În vinele lui Popovici fierbea pacostea gîndirii cu bătaie ideologică: preocupat pîna la manie de soarta etniilor dinlăuntrul Imperiului Austro-Ungar, pe deasupra jignit de talpa asupritoare pe care ardelenii și bănățenii o resimțeau în urma Constituției din 1867 (în care românilor din imperiu nu li se recunoștea statutul de naționalitate conlocuitoare), tînărul va ajunge treptat la o concepție radicală, pe care o va expune mai întîi în Statele Unite ale Austriei Mari, volum apărut în limba germană la Leipzig în 1905, pentru ca mai tîrziu să fie tradusă în românește de Petre Pandrea. Gîndul principal din volum se referea la „principiul naționalităților“: toate etniiile din imperiu să fie tratate drept entități organice avînd același rang social, ceea ce presupunea ca austriecii și maghiarii să nu aibă întîietate față de sîrbi, cehi, slovaci, români, ucraineni, croați etc.

Modelul de stat din care se inspirase Popovici era armonia etnică din Elveția cea federală, unde lipsa de unitate națională era compensată de armonia celor patru regiuni lexicale: germana, italiana, franceza și retoromana, risipite în zecile de cantoane. Ipoteza lui avea ceva din susurul dulce al utopiei: dacă în Elveția cele patru etnii nu-și scoteau ochii, renunțînd la ambiția ca fiecare să le asuprească pe celelalte, nu s-ar fi putut face același lucru în Austro-Ungaria? O concordie multi-națională sub sceptrul monarhic al unui despot luminat, care să trateze naționalitățile drept mlădițe binevenite în zona geografică pe care istoria imperială le-o dăduse. Pe cît de vizionară era ideea, pe atît de mici erau șansele ca ea să capete chipul realității, iar Popovici era cel dintîi care știa asta, mai ales din cauza litigiului secular care îi dezbina pe români de maghiarii din Ardeal. Culmea este că cel care avea să vibreze la principiul naționalităților avea să fie arhiducele moștenitor Franz Ferdinand, în anturajul căruia românul avea să pătrundă la Viena în perioada 1912-1916.

Deocamdată sîntem în 1891, cînd Popovici, stabilit la Graz în urma căsătoriei, îi sprijină pe studenții români din imperiu în încercarea de a-și exprima doleanțele naționale, ba mai mult, își va pune numele în lista de semnături a Memorandumului de la Cluj. Urmarea va fi că maghiarii îl condamnă la patru ani de închisoare, dar inculpatul reușește să fugă înainte de întemnițare, trecînd în Regat, unde, din 1892 pînă în 1909, va face gazetărie reacționară, mai întîi în revista „România jună“ și apoi în „Sămănătorul“. Articolele pe care le va scrie acum le va aduna în Naționalism și democrație, volum pe care îl va publica la București în 1910, cu ecouri a căror intensitate se vor stinge odată cu sfîrșitul războiului, pentru ca după aceea tăcerea să-l acopere cu totul.

Polemic pînă în străfunduri, volumul e o diatribă împotriva plăgii marxiste care începuse să se răspîndească la începutul secolului XX, dar o plagă a cărei titulatură purta pe atunci numele de „democrație egalitaristă, atee și pacifistă“. Sub această efigie ispititoare, masoreții marxiști urmăreau cîteva ținte precise: distrugerea monarhiei, eliminarea aristocrației, desființarea naționalităților, abolirea proprietății, anihilarea bisericii creștine și ștergerea sentimentului național cu care orice etnie își întreține memoria. Împotriva acestui plan, Popovici se ridică cu poftă pamfletară, de-a lungul a peste 40 de texte, al căror ton e atît de tranșant încît nu lasă loc de echivocuri în interpretare. Autorul e fățiș, nu se încurcă în nuanțe și nu se fofilează în ambiguități: naționalitatea e un atribut de care nimeni nu s-ar putea lipsi, dimpotrivă, ea este condiția esențială a demnității sau a josniciei unui om. Mai mult, există o profundă inegalitate între naționalități, diferențele culturale dintre ele neputînd fi șterse în numele echității universale.

Obsesia lui Popovici este ca naționalitățile să-și păstreze omogenitatea în colțul de pămînt unde le-a aruncat istoria. Numai că omogenitatea compactă a etniilor risipite în cadrul aceluiași stat este primejduită fie de ura dintre ele, fie de dușmanul lor universal, nimeni altul decît cosmopolitismul, care se opune naționalismului. Dihotomiile lui Popovici sînt răspicate: de o parte, ateismul cosmopolit și antinațional, al cărui cuvînt de ordine e democrația, de celalată parte, creștinismul național și valoric, al cărui cuvînt de ordine e aristocrația naționalistă. Sau cu propoziția laconică a lui Popovici: „Democrația dizolvă naționalitatea.“(p. 181) Autorul nu se împiedică în indulgențe: democrația este o mascaradă în spatele căreia se ascund niște plutocrați care vor să subjuge omenirea, dar nu oricum ci promițîndu-i „un rai de pacifism, de feminism, de antimilitarism și de suprem burtism la soare, într-o democrație pură“ (162). Uimitor, nu-ți vine să crezi că vorbele acestea au fost scrise acum 110 ani.

Cele patru marote democratice pe care Popovici le respinge fără reținere sînt: suveranitatea poporului, votul universal, tirania legii și laicitatea vieții publice. Îi voi reda ideile fără a fi de acord cu ele.

Un popor poate fi suveran exact în aceeași măsură în care o turmă de oi se decide singură să cadă în prăpastie. Poporul e o mulțime fără voință proprie, al cărei discernămînt e atît de infim, încît e o necuviință să crezi că se poate guverna singur. Un popor nu poate fi guvernat decît de bărbații de stat din fruntea lui, iar cînd ei dispar, suveranitatea ajunge un cuvînt gol. A fi suveran înseamnă să ai puterea de a lua decizii acute în clipe grele, ori ultimul lucru pe care i-l poți cere poporului e să hotărască asupra sorții lui.

Și fiindcă nu se poate hotărî, nici nu se poate pronunța prin sufragiu în privința celor meniți să-l conducă. Neajunsul votului universal e că prostimea îi va vota fie pe cei asemănători ei, fie pe cei care îi promit mai mult, viciu care, cu timpul, va duce la o ipocrizie ridicată la rang de virtute de stat. Doar cei cultivați, doar cei înzestrați cu un cult al neamului și cu credința în Dumnezeu, doar ei au dreptul să aleagă prin vot înaltstătorii statului. Din acest motiv, doar votul cenzitar e îndreptățit, și asta numai în cazul administrației locale.

A treia marotă e tirania legii impusă în numele statului de drept, prin tiranie Popovici înțelegînd acele legi care, în loc să fie expresia juridică a cutumelor, sînt mijloace de înăbușire a moravurilor. Legea e consacrarea unui obicei, dar nu calea de a-l modifica sub pretext de democratizare egalitară. Iar tirania își face culcuș mai ales în parlamentele aflate sub influența nefastă a unor lobby-uri discrete.

În fine, în secularizare, Popovici vede moartea principiului naționalităților, întrucît „un popor nu poate exista fără religie. Individul e liber să opteze între religie și ateism. Precum e liber să emigreze sau să se sinucidă. Și triburi primitive și nomade intră în această categorie a libertății. Nu însă și o națiune. Nu mai ales un popor pe cale a deveni o națiune puternică. Individul fără minte poate deveni ateu și cosmopolit, că mintea lui slabă și repede trecătoare e numai azi pe mîine. Poporul însă s-a zămislit prin secole și pentru secole.“ (p. 251)

Popovici nu-și drămuiește accentele în privința „egalitarismului despotic“ și a „umanității globale“. Mă întreb ce ar simți dacă s-ar trezi astăzi din morți, contemplînd raiul de democrații actuale. Oricum, în 1910 autorul tună și fulgeră, decretînd că „tarantela democratică“ (p. 30) este o „pasăre împăiată“ (p. 51), o ființă îndopată cu „evanghelia Drepturilor Omului“ (p. 167), o căzătură călăuzită numai de „pînteceasca aspirație“ (p. 39).

În august 1916, cînd Regatul României declara război Imperiului Austro-Ungar, Aurel C. Popovici se afla la Viena, în anturajul prințului moștenitor, Franz Ferdinand. Ce trebuie să fi fost în sufletul lui cînd, cetățean al imperiului fiind, și-a văzut românii din regat pornind război contra austriecilor nu e greu de intuit. Neputînd alege vreo tabără, a părăsit Viena, dar nu s-a mai întors la București, ci s-a exilat la Geneva, în țara al cărei model multietnic îl admirase atît. Pentru el, istoria o luase razna: indiferent de tabăra care avea să cîștige, de visul lui privind „principiul naționalităților“ se alesese praful. Peste un an avea să moară la Geneva, singur, sărac și necunoscut. Înmormîntat într-un cimitir local, avea să fie deshumat în 1937 și adus în țară, fiind înmormîntat în cimitirul Bisericii „Sfîntul Nicolae“ din Șcheii Brașovului.