Pasărea cu clonț de oțel

Viorel Padina și singura lui carte, Poemul de oțel despre care Daniel Cristea-Enache a publicat deja o cronică, sunt mai mult niște legende decât niște realități ale poeziei. Apariția din nou, acum, în 2020 – când autorul e aproape să aniverseze 70 de ani – a volumului ce trebuia să apară în 1982 și a fost tipărit abia în 1991 (ediția a II-a, cu o Addenda, Cartea Românească), lasă loc la reflecții care depășesc textul în sine. De fapt, ceea ce era important de constatat în legătură cu acest volum a scris Nicolae Manolescu într-o cronică din 1993 (România literară, nr. 4). Avem a-i mulțumi lui Viorel Padina însuși că a postat copii ale articolelor despre Poemul de oțel, facilitând documentarea cronicarilor.

Poemul de oțel intră într-o mitologie a poeților „dificili“ ai Generației 80. Totuși, Călin Vlasie a debutat în 1984 cu mențiunea prudentă a editorului „Poeme SF“, chiar Paul Daian a putut să debuteze în volum înainte de 1989, ca și Daniel Pișcu, acesta în regie proprie, abia în anul revoluției. Singur, Viorel Padina, câștigător al unuia dintre ultimele concursuri de debut ale Editurii Cartea Românească, nu a mai debutat. Ceea ce l-a făcut să cheme în judecată editura. Zadarnic, așa cum era previzibil. Astfel, povestea poetului s-a alăturat unor istorii contrafactuale ale literaturii române, una pe care o schițează Nicolae Manolescu în articolul său, citat mai sus. Ce-ar fi fost dacă Eminescu s-ar fi căsătorit cu Veronica Micle, văduvă la 29 de ani, și-ar fi trăit fericiți ani lungi? Ce s-ar fi întâmplat dacă pasărea cu clonț de rubin l-ar fi cruțat pe Labiș? Et caetera.

Putem crede că, apărut în 1982, Poemul de oțel, ales de un juriu cu greutate (G. Bălăiță, M. Ciobanu, N. Manolescu, M. Martin, Marian Popa, D. R. Popescu, Cornel Popescu, Nichita Stănescu și Virgil Teodorescu), ar fi schimbat fața poeziei noastre sau măcar ierarhiile generației 80? Juriul de-atunci a mai ales pentru debut opt poeți: S. Cosmin, I. T. Iovian, R. S. Ruba, Al. Mușina, Elena Ștefoi și alți trei cu evoluții mai puțin marcante. Între toți, Viorel Padina ar fi avut, mai ales în contextul epocii, argumente ca stranietatea și originalitatea ieșite din comun, precum, câțiva ani mai târziu, le va etala Cristian Popescu. Ar fi fost însă cititorii receptivi la un poem precum Ceas, ce amintește de Grigore Cugler, și – scris cu mult înainte de 1989 – pare o halucinație premonitorie? Iată-l: La ceasu (sic!) hotărât năluca de căzu pe străzi huruia ca fiarele cele crunte. Iar dubele celor ce-au îngropat pe cei vechi (pe copii) au stat la ușă și i-au luat pe toți. Enunțurile, chiar dacă par fără sens, induc emoție. Față de construcțiile lui Urmuz sau Cugler însă, ele sunt mai mult neliniștitoare decât comice. Trimit mai curând la scenariile suprarealiste ale lui Mazilescu. La Viorel Padina, bufoneria e amestecată cu spaime, ca la Cristian Popescu, în ceea ce Gabriela Gheorghișor a numit, inspirată, o Arlechinadă tragică.

Un alt poem, Peisaj (textele nu sunt tăiate în versuri, altă similitudine cu Cristian Popescu), este la fel de ciudat: Către orele nouă seara întunericul se făcuse așa. „Așa“, cum? Am simțit o cuvântare în creștet (aluzie de epocă!) și privind am văzut că era un „î“ ce abia zbura cu un „pha“ înfipt în picior.

Textele lui Viorel Padina forțează în mod egal limitele realului, pe cele ale limbajului inteligibil și pe ale sintaxei curente. Și totul are – într-un moment în care mulți poeți ai generației sale mizau pe haz (de necaz), calambur și exuberanță – un aer întunecat, prevestitor de rău. Să-și fi „cobit“ poetul singur? Unele versuri par că „urlă a morțiu“: văd moartea a doua peste moartea întâi încârligate (ce pot să zic?). Observația finală e mai „rea“ decât evocarea morții, ca un „chiar“ bacovian. Și pentru că a venit vorba, iată-l pe Bacovia combinat cu Conachi în poemul intitulat… Alexandru Drăghici: Nu vreau să-ți rânjesc azi iubito nu țin să-mi plângi pe umăr, fosu mu.

Dacă ar fi fost „alături de Cărtărescu“, în fruntea generației 80, cum afirmă Nicolae Manolescu, Viorel Padina ar fi fost pandantul de întuneric al autorului parodicei „Garofița“. Dar gândul la ce „ar fi fost“ nu salvează prea multe și mai ales nu schimbă istoria. Nu e întâmplător, nici uimitor că, după eliberarea de cenzură, Viorel Padina nu a mai dorit să forțeze centrul atenției, mulțumindu-se la comentarii amare, cu fraze meșteșugite, sarcastice și ușor bizare, cam în stilul lui Luca Pițu, pe bloguri și Facebook. Acestea adună azi like-uri cât să le numeri pe degete, expresie a singularității, dar și a singurătății poetului.

E bine că avem azi o reeditare a Poemului de oțel. Ea spune o poveste ce dă oricui o strângere de inimă. Poate fi privită, cu o formulă a poetului, ca trupul cel mort decorat. Dincolo de toate conjecturile despre un posibil destin al autorului, se cuvine să apreciem textele sale, câte sunt, în aspra și neagra lor realitate. Ele sunt puii păsării cu clonț de oțel care și-a devorat fragilul stăpân. Zoaie și lance, noapte plângândă – spune acesta.