Biografia ca temă istoriografică – cel puțin pentru perioada contemporană (îndeosebi postbelică) – a fost mai puțin abordată în spațiul autohton până acum câțiva ani. Mai bine reprezentate au fost biografiile liderilor politici comuniști, ale membrilor nomenclaturii și ale intelectualilor de partid. Îndeosebi în ultimul deceniu, mediul academic a fost influențat și constrâns să privească mai insistent asupra genului biografic și datorită unor scriitori pasionați de reconstituiri biografice, iar între cei mai tenace s-a numărat Tatiana Niculescu. Prin aplecarea asupra vieții unor Corneliu Zelea Codreanu, Nae Ionescu, Arsenie Boca, regina Maria ș.a., fostul redactor de la BBC a făcut deja foarte mult pentru reabilitarea acestui gen aflat la frontiera dintre roman istoric, biografie romanțată, de popularizare și studiu academic.
Ceremonia de înhumare a regelui Mihai I (de la 16 decembrie 2017) a semănat cumva cu momentul noiembrie 1995, când la căpătâiul lui Corneliu Coposu s-au adunat atâția români căutând poate și o iertare pentru calomniile și neadevărurile pe care unii conaționali le-au proferat ani de-a rândul. Despre Mihai I chiar un fost președinte („al dreptei“) și-a permis ignominia de a-l numi „slugă la ruși“; fostul Suveran a fost apărat inclusiv de personaje care în anii 1990 îl insultau, dar care acum afișau o perfidă bună voință. Prin biografia sa, Tatiana Niculescu caută să îl scoată pe ultimul rege din această zodie a inadecvării: „este Mihai I un învins? Dacă împlinirea unui destin se măsoară în succese aclamate public și compromisuri de anvergură, atunci acest rege nu este un model de urmat“.
Mihai I. Ultimul rege al românilor este un volum scris cu multă empatie, dar fără a ocoli aspectele sensibile ale biografiei unui „rege fără palat“ (p. 15). Tatiana Niculescu îi urmărește destinul de la naștere și botez până la abdicarea forțată, sub presiune comunistă, la 30 decembrie 1947. Atunci când s-a născut, la 25 octombrie 1921, copilul altețelor regale Carol și Elena (Sitta) a fost botezat Mihai, după numele primului întregitor al românilor – Mihai Viteazul (p. 16). Ca o tristă ironie a istoriei, cum observă și autoarea, Mihai (re)vine pe tron la 6 septembrie 1940 atunci când se parafa aproape ultimul act al destrămării României Mari prin cedarea Cadrilaterului. Vorbim despre o revenire, deoarece prima domnie a lui Mihai I este între iulie 1927 și iunie 1930, ca rege minor sub autoritatea unei Regențe (p. 44). Întoarcerea în țară a lui Carol (Caraiman) în iunie 1930 și proclamarea lui Mihai I ca „Mare Voevod de Alba Iulia“, un titlu înșelător, maschează de fapt detronarea regelui nevârstnic de către propriul tată. Voevodul Mihai este un copil împărțit între mamă (exilată la Florența între 1932 și 1940) și tată, un rege cu o viață de familie dezordonată, care – prin nestatornicia sa – a oferit o imagine proastă în afara României.
Autoarea examinează atent și ultimii ani de domnie ai lui Carol al II-lea, precum și relația dintre tată și fiu. Paginile despre dictatura regală (numită eufemistic „regim autoritar“) sunt mai puțin reușite. Dacă ne referim la factorii interni care au condus la căderea frontierelor din vara anului 1940 și la abandonarea fără luptă a unor vaste teritorii, Carol II este unul dintre principalii responsabili. Poate este singura dată în carte în care intuiția o trădează pe scriitoare. Cedările teritoriale s-au decis în ședințe ale Consiliului de Coroană, organism care era doar un for consultativ. După februarie 1938 Carol II a avut un rol decisiv în numirea miniștrilor (inclusiv a șefilor Armatei) și în stabilirea liniei politice a fiecărui departament guvernamental. (Aceste probleme nu le-a discutat cu fiul său Mihai, după cum rezultă și din cartea Tatianei Niculescu). Prin urmare, rareori vreun ministru sau cap al Armatei a avut o inițiativă semnificativă fără ca ea să fi fost validată în prealabil de rege. Orientarea dictată sau sugerată de Carol II era asumată de miniștri, cum s-a vădit și în Consiliile de Coroană din vara lui 1940. Numai că regele a ținut să se victimizeze în jurnalul său autojustificator. Tatiana Niculescu ia de bune însemnările zilnice, fiind înșelată de trucurile diaristice ale lui Carol II (p. 127 și urm.). Carol II e înfrânt de propriile decizii de renunțare la luptă și de izolarea politică internațională a României. În aceste circumstanțe, Mihai redevine rege peste o Românie zdrobită și în curs de a fi cucerită de către un general progerman și o mișcare legionară totalitară.
Memorabilă este descrierea primului contact al lui Mihai cu generalul Antonescu la început de septembrie 1940: „Cu decretul semnat [prin care i se acordă puteri depline], generalul de 58 de ani, nu prea înalt, poreclit «Câinele roșu» din pricina părului roșcovan, iese din biroul regelui [Carol II] și dă cu ochii de Mihai, care se pregătește să intre. Antonescu îl salută și îi spune câteva cuvinte care rămân ca un mare semn de întrebare în amintirea tânărului prinț: «Generalul Antonescu asigură situația»“ (p. 136). Vorbirea despre sine la persoana a treia anunța de fapt cum aveau să arate raporturile de forță între tânărul rege și „Conducătorul“ statului în timpul dictaturii antonesciene. După 6 martie 1945 rolul lui Antonescu a fost preluat de comuniști și aliații lor. Atât sub dictatura pronazistă, cât și sub comuniști, Mihai I a încercat să salveze ce se mai putea salva.
Tatiana Niculescu a surprins cu mult fler și talent scriitoricesc o biografie complexă și a (re)descoperit umanitatea lui Mihai I, slăbiciunile, temerile, pasiunile sale și momentele de triumf.