Focus: „O viață”. Elegia timpului care a devenit trecut

S-a mai observat, de către critici, prezența unui anume arghezianism în textura poeziei lui Gabriel Chifu. Poetul însuși, adept al sintezei, al deschiderii către o pluralitate de modele, a revenit adesea, în ultimul timp, asupra reperului Arghezi, pe care-l consideră pe bună dreptate drept cel mai important poet român al secolului XX.

Însă, dincolo de perspectiva metafizică sau de căutarea „cuvântului potrivit“ – elemente caracteristice ale poeticii lui Chifu, care pot fi puse, eventual, pe seama asimilării lecției argheziene –, aș mai sublinia un aspect care, individualizându-l pregnant în peisajul poeziei contemporane, ține tot de această componentă „argheziană“ a personalității sale artistice. Gabriel Chifu debutează, într-un anume sens, cu fiecare nou volum, atât în proză, cât mai ales în poezie. Fiecare nouă culegere lirică schimbă modalitatea, temele, imageria și chiar modalitatea discursivă. Împrumutân- du-i o autocaracterizare, aș spune că opera sa poetică este asemeni unui poliedru neregulat, în al cărui centru virtual stă poetul și în care fiecare nou volum este o fațetă, diferită prin ceva de toate celelalte.

Și, întrucât Gabriel Chifu este un poet al emoției cerebrale – sau, mai exact, care filtrează emoția primordială prin straturile spiritului –, e necesar să marcăm felul în care se configurează diferența dintre volumul recent, intitulat O viață. Pagini dintr-o epopee efemeră, și cele care l-au precedat. Acestea sunt Însemnări din ținutul misterios (2011), care a inaugurat noua perioadă fastă de creație în poezia autorului, și Elegia timpului (2018), între care s-au situat, cronologic, cele două antologii, Ploaia trivalentă (2015) și Papirus (2015), prin care Chifu și-a revăzut și reașezat creația mai veche. Un inventar, să recunoaștem, jalonat de volume dintre cele mai importante apărute în poezia noastră din ultimele decenii, în raport cu care diferențierea unui nou „debut“ solicită, pe lângă prospețimea inspirației și acuitatea conștiinței critice (aceasta din urmă, componentă esențială a „atelierului de creație“ al scriitorului postmodern), și o anumită vocație sisifică de a-ți demonta rețeta de succes și de a o lua de la capăt. Chiar dacă nu vizează acel prag de schizoidie creatoare atins de Pessoa, care și-a inventat niște heteronimi perfecți, Gabriel Chifu nu se odihnește în „siajul“ unei cărți de succes, ci se mută – spiritual, sufletește – pe un alt teritoriu, într-un alt „ținut” poetic, cu fiecare nouă culegere. Răsplata (dacă putem utiliza în artă acest termen) acestui considerabil sacrificiu creator se vede de la mare distanță: în timp ce alți colegi de generație trăiesc literar la minima rezistență – când nu cad în banal sau în crasa vulgaritate –, autorul Sălaș-ului în inimă rămâne nu numai o valoare sigură a literaturii contemporane, ci și unul dintre cei mai în formă autori ai momentului, a cărui fiecare carte nouă e interesantă în sine, nu doar ca o altă cărămidă în edificiul unei opere de mult fixate în receptare.

Or, dacă Însemnări din ținutul misterios fusese volumul despărțirii de un spațiu, un timp și o vârstă (biologică și artistică), iar Elegia timpului transfera subtil în metafizic neliniștea trecerii de neoprit, în O viață. Pagini dintr-o epopee efemeră, Gabriel Chifu se întoarce, surprinzător, în timp și spațiu, în acel Macondo al copilăriei pe care, cu armele prozei, îl explorase atât de original în volumul de proză Fragmente din năstrușnica istorie a lumii de gabriel chifu trăită și tot de el povestită (2009), de la care cred că a început o nouă etapă, majoră, în creația sa, în general. Dar în timp ce acolo miza era modul de textualizare a rememorării (cartea fiind una dintre puținele mari realizări de stil narativ din proza noastră de după 1989), în O viață… accentul cade pe emoție, pe stare, pe amprenta pe care revizitarea imaginară a spațiului și timpului copilăriei o lasă în conștiința poetului. O amprentă vagă și mișcătoare, adesea: „Trecutul e o țară pierdută/ în care mă întorc și/ nu mai recunosc locurile./ Mă mir cât de mult/ s-a schimbat totul:/ am trăit altceva decât eram convins/ c-am trăit?// […]// Un hățiș, trecutul./ Ce am trăit seamănă cu o carte scrisă/ într-o limbă uitată./ Nimeni nu o mai poate citi/ și nu există dicționare/ cu care să fie tradusă“. Alteori, dimpotrivă, amprenta aceasta este limpede, însă înțelesul ei face parte acum dintr-un univers paralel, închis: „Eram convinși că bine înseamnă tot ce ni se întâmplă/ nouă: să ni se oprească, seară de seară, curentul electric./ Să ai closetul în curte și apa curentă, la robinet, tot/ afară. Să-ți clănțăne dinții de frig, în casă. Să-l ridice din/ pat, în miez de noapte, pe domnul Stoianovici, prietenul/ tatei, dentistul, pe motiv că are nume sârbesc, iar Tito a/ trădat cauza, s-a dat cu dușmanii. Să stai la coadă pentru/ pâine neagră pe cartelă și să visezi, noapte de noapte,/ o portocală dulce, aurie, aromată, mare de nu-ncape-n/ casă, o portocală pe care n-o vei avea niciodată“.

Spre deosebire de Fragmente din năstrușnica istorie a lumii…, aici nu contemplația trecerii este motorul discursului, ci jocul fin, pe o linie mereu mișcătoare, între trecut și prezent, între reconstituirea minuțioasă și închipuirea amplă, între denotația evidentă și conotația posibilă: „Trecerea ei pe caldarâmul orășelului nostru era mai/ captivantă chiar și decât filmul Cavalerul Pardaillan,/ chiar și decât romanul Contele de Monte-Cristo. Pășea și/ parcă era un crin mișcător, un lac limpede de munte, un/ pian; aerul îngâna melodii în urma ei.// În prima vară de la sosirea sa, teii au înflorit mai repede/ pe unde mergea ea, iar în toamna aceea copacii și-au/ păstrat frunzele verzi până târziu, și iarna. Cred că avea/ un fel de soare mic sau un generator electric îngropat/ în inimă.// Eu abia așteptam să mă fac mare, ca să devin iubitul ei./ Abia așteptam. N-am apucat, fiindcă, după încă vreun/ an, și-a luat transferul și dusă a fost“. Desigur, misterioasa ea va fi fost o femeie frumoasă: la fel de bine, însă, poate fi și poezia sau, de ce nu?, viața însăși.

Transferurile temporale au menirea de a contrapuncta nostalgia întoarcerii în trecut și, astfel, de a proiecta totul pe un alt orizont semantic, în care emoția care generează și susține poemul capătă semnificații vizionare: „Mă scrutez cu detașare și fără milă. Sunt dezamăgit de/ ce văd. Și simt o dorință de nestăpânit să-mi dau brânci/ în prăpastia care observ că se cască deodată chiar la/ marginea drumului pe care pășesc.// Sfârșitul îmi intră în corp, clipă de clipă, de nestăvilit, pe/ o mie de căi, cu o mie de fețe, ca ploaia prin acoperișul/ vechi, ciuruit. Ceasul e-aproape: plin fi-voi de sfârșitul/ meu precum soarele dimineții de lumina lui“. Asemenea unui personaj din recentul său roman În drum spre Ikaria, poetul își destramă, rând pe rând, trecutul și prezentul, se arată cu degetul pe sine – în iluziile de ieri, în autoexigența de azi – și își sfâșie existența, până când nu mai rămâne vie decât poezia, ca în acest splendid Psalm: „Tu ești în mine./ Făptură luminescentă, de origine/ nelumească și incomprehensibilă./ Ești în mine. Pisc amețitor de înalt/ ivit curios/ într-un peisaj complet plan./ Fluviu subteran, curgând strălimpede, suprem/ printr-un ținut arid.// Da, ești în mine. Și recunosc: prezența ta/ mă stânjenește, mă exasperează./ Fiindcă nu mă lasă să fiu cum sunt./ Îmi arată de netăgăduit/ cât de greșit e fiecare pas, tot/ ce fac, ce simt și ce gândesc.// Tu, un fel de măr roșu, zemos, parfumat/ stând singur și viu pe o creangă neagră,/ într-un pom dezgolit de frunze,/ dintr-o livadă ninsă și-nghețată,/ în ianuarie.// Da, ești în mine. Și neîncetat vocea ta/ îmi șoptește într-o limbă nepătrunsă/ versuri magnifice/ pe care visez să le pot dezlega într-o zi.// … Ci în acea bună dimineață, sufletul/ nu mai doare,/ se face ușor ca fulgul de nea/ și plutește“.

O viață… adâncește despărțirea lui Gabriel Chifu de tehnicile optzeciste, în favoarea unei poezii esențializate, în care emoția turnată în cuvânt și viziunea sunt axele unui discurs mai simplu (nu simplist!) și mai profund. Nu este vorba de un abandon al livrescului în favoarea naturalului, ci de fuziunea indiscernabilă a celor două, într-o poezie palimpsestică, egal semnificantă și pe palierul ei „efemer“, și pe cel înalt, metafizic.

Starea de grație a creației lui Gabriel Chifu continuă, iată, cu unul dintre cele mai bune volume de poezie românească din mileniul al treilea.