Poezia lui Gabriel Chifu din O viață. Pagini dintr-o epopee efemeră (Editura Junimea, 2020), ca și romanul În drum spre Ikaria, trans-figurează căutarea febrilă a spațiului ființial, în ficțiunea unei insule netrecute pe vreo har tă, unde coboară îngerii pentru a salva pe oamenii care merită sal vați și, deopotrivă, în (auto)ficțiunea propriei ființe, în vîrsta de aur fixată, pierdută în „orășelul natal“; importante nu sînt destinația, ținta, locul căutat, ci căutarea, lor, căutarea căutării, cum spunea un poet de azi pe urmele lui Lessing, intensitatea trăirii în orizontul acestor ficțiuni pentru că, iată, drumul pînă acolo nu e o „cale regală“, ci, dimpotrivă, rătăcirea în pustie a lui Cain: o epopee ale cărei tonalități „homerice“ se aud distinct în neliniștea și spațiul viziunilor poetului; „În comica și sumbra noastră lume,/ de ești cumva în drum spre Ikaria,/ iar vasul, brusc, aiurea, ți se strică,/ precum copilului, frumoasă, jucăria,/ te vezi ajuns și stai fără să vrei/ pe-o insulă uitată, mică,/ ștear să din hărți și fără nume/ sau cu mai multe, – două, trei./ Acolo e un munte viu, măreț/ unde înflorirea pură și cerească,/ aceea ca re n-are preț,/ și gheața mult prea omenească/ ambele, laolaltă, deodată se-ntîmplă./ Ce rază, vai, acolo lin coboară/ în istovita-ți, trista tîmplă!/ Ci tot acolo mai descind pe-o scară/ făcută din mătase sau din sfoară/ și doi medici caraghioși picați din cer./ Dintre cei aflați pe moarte,/ ei pe cîțiva îi aleg din ger/ și-i duc sus, în adăpost, departe“ (În drum spre Ikaria. O viziune).
Prozatorului care caută Ikaria într-un vapor, pe o mare grecească, traversînd un spațiu, mergînd înainte, spre un loc de dincolo de lume, dar și poetului care urcă într-un tren din „gara de nord“ spre orășelul natal, trecînd prin pîcla marii minciuni „care de atîta vreme s-a așezat peste ținuturile noastre și a uitat să se ridice“, deplasîndu-se în timp, înapoi în anii ‘60, li se arată locul și timpul, dar, asemeni lui Moise, nu li se permite accesul în Țara Promisă; mai mult încă, poetul (re)intră în destinul eroului lui Ispirescu, plecat în căutarea tinereții fără bătrînețe și a vieții fără de moarte: „Iau un tren din gara de nord, mă îndrept spre orășelul natal. Oamenii îmbătrînesc, iar căile fe rate române îmbătrînesc încă și mai abitir: trenul abia se mișcă, pare un melc, pare un bătrîn în baston, neputincios, suferind. Stră batem țara vibrant de frumoasă: seamănă cu o lacrimă căzută din ochii unei mame care și-a pierdut fiul. Dar frumusețea aproape nu i se vede, trenul cu greu își face loc printr-o mare pîclă – marea minciună care de atîta vreme s-a așezat peste ținuturile noastre și a uitat să se ridice. Trenul, observ, nu se deplasează doar în spa țiu, ci și în timp, înapoi. Așa încît atunci cînd cobor în gara modestă deja suntem în anii ‘60. O lumină orbitoare mă inundă și nu-mi explic de unde vine, căci e noapte. Iar din mine, cel care-a pornit la drum, n-a mai rămas decît cenușă. Ci eu acum sunt al tul, port pantaloni scurți și am în inimă o nemărginită speranță, o nemărginită inocență, cu care, dac-aș vrea, aș putea aduce aici, în cîmpie, munții“ (Călătorie cu trenul spre orășelul natal). Drumurile se șterg în nisipul mișcător al pustiei („drumurile se șterg sub pașii mei“, spune poetul) sau în zbaterea valurilor mării („Viața e o scriere pe apă,/ totul trece, totul dispare“, constată călăto rul spre Ikaria); trecutul spre care se îndreaptă trenul din Gara de Nord nu este o lume de recuperat, cu vîrsta sa de aur, ci o Țară Pierdută, un hățiș de unde nu se poate ieși, o limbă uitată, un cod de nedescifrat: „Trecutul e o țară pierdută/ în care mă întorc și/ nu mai recunosc locurile./ Mă mir cît de mult/ s-a schimbat totul:/ am trăit altceva decît eram convins/ c-am trăit?/ Sunt derutat de mine însumi,/ de chipul meu diferit,/ de sufletul meu care-i altul./ Sunt ilogic eu pentru mine,/ încifrat eu pentru mine/ aidoma unui cod de comunicații german/ din al doilea război mondial./ Un hățiș, trecutul./ Ce am trăit seamănă cu o carte scrisă/ într-o limbă uitată./ Nimeni nu o mai poate citi/ și nu există dicționare/ cu care să fie tradusă“ (O carte scrisă într-o limbă uitată). Ikaria prozatorului și trecutul poetului reprezintă ceea ce aș numi un univers secund, o lume nouă, interioară, creată cînd „închipuirea și trăirea s-au tot apropiat“, devenind Una, în imaginea vălurită a locului unde îl va fi dus trenul („Aici, unde totul se tulbură și piere,/ a venit de undeva o adiere./ Enigmatică, m-a luat și m-a dus/ undeva sus, foarte sus./ Pînă acolo calea e lungă,/ vulturul putere n-are s-ajungă./ Nici frig acolo nu e sau vreo boală,/ cămara sufe rinței e goală./ Pînă acolo nu știu cum,/ chiar moartea se rătăceș te pe drum./ Doar raza acolo domnește./ Suprafiresc și firește/ peste mine-n troiene se-adună,/ glorioasă povestea să-și spună“ – O adiere m-a luat și m-a dus) și în viziunea unui trecut incert, cu drumurile de înapoiere șterse de „cineva foarte ludic și foarte crud“.
Figura tutelară a trecutului șters este puștiul în pantaloni scurți care așteaptă, „în inimă cu o nemăr ginită speranță, o nemărginită inocență“, în gara orășelului de lîngă Dunăre. Cu o narativitate atent studiată, care ambalează ceea ce va fi fost în doze mici, mostre „pour les connaisseurs“, textele lirice, fixînd imagini fulgurante, tremurate, cu oameni, locuri, întîmplări, stări, emoții, tablouri, însemnări, firimituri epice constituie o oglindă neagră, spaeculum, care arată trecutul ca să-l facă să dispară pentru totdeauna; puștiul în pantaloni scurți la derdeluș, „cu patinele noi, primite de Crăciun“, în cire șul „doamnei Popescu“, la fotbal „pe cîmpiuță“, în apa Dunării și în „bătăliile“ de pe malul fluviului sau în „autobuzul aglomerat spre Cioroiași“, în patima jocurilor copilăriei, „pitulușul, ogoiul, țurca, rișca, hoții și vardiștii“ și în peregrinări „nepermise“, descoperind orașul și buchisind pan cartele atîrnate pe ziduri („Trăiască Partidul Munc itoresc Român în frunte cu tova rășul Gheorghe Gheorghiu-Dej“) ori schimbînd orășelul natal pentru Băilești, „un sat lăbărțat și plin de praf“, unde simte, iată, pri ma adiere a erosului lîngă o fată „frumoasă și proaspătă“, în fața televizorului, la serialul Răzbunătorii, dar și, apoi, în casa închiriată „de la doamna Duțulescu, în orășelul C.“, trăind senti mentul morții, învățînd „cum se închid ochii“ și pe cel al frumosului, întruchipat de „tănăra orbitor de frumoasă“ care se plimbă, în admi rația puștilor, „ca un crin mîngîietor, un lac limpede de munte, un pian“, binele și răul în propa ganda vremii, care voia cu orice preț manipularea gîndirii copiilor, a puștilor în pantaloni scurți: „Ni se repeta întruna, să băgăm la cap: «La noi, în Republica Popu lară Română, e bine. Sigur, cel mai bine e-n Uniunea Sovietică, dar și noi pășim cu încredere pe același drum al bunăstării». Ni se mai spunea și alt ceva, tot așa, fără contenire: «În RFG e rău. În Franța. În Italia. Și mai rău, în America. E rău peste tot unde balaurul capitalismului pîndește lacom, cu gura larg deschisă». Iar noi credeam ce ni se spunea și eram bucuroși că trăim aici, unde-i bine, și că n-avem nici o legătură cu locurile alea, unde-i rău. Eram convinși că binele înseamnă tot ce ni se întîmplă nouă: să ți se oprească, seară de seară, curentul electric. Să ai closetul în curte și apa curentă, la robinet, tot afară. Să-ți clănțăne dinții de frig, în casă. Să-l ridice din pat, în miez de noapte, pe domnul Stoianovici, prietenul tatei, dentistul, pe motiv că are nu me sîrbesc, iar Tito a trădat cauza, s-a dat cu dușmanii. Să stai la coadă pentru pîine neagră pe cartelă și să visezi, noapte de noapte, o portocală dulce, aurie, aromată, mare de nu-ncape-n casă, o portocală pe care n-o vei avea niciodată“ (Binele și răul din co pilăria mea). Ceea ce restituie poetul din viața puștiului în pantaloni scurți nu sînt amintiri, ci viziuni asemeni Ikariei, la care nu se poate ajunge decît ieșind din sine, în expansiune spre ideali tatea a ceea-ce-va-fi-fiind ori a ceea-ce-va-fi-fost; în epopeea din O viață, aedul „cîntă“ o țară „invizibilă,/ fără porți și ferestre“, ultima destinație a drumurilor sale, care, vai, e locul fără intrare și fără ieșire.
Dacă stările din O viață se leagă, mai ales, de trăirea erotică, în bucuria și noima retezate ale unei povești de demult („În tine/ cu totul năzuiesc să mă mut./ Ca-n apa din Budva cea clară/ în marea minții tale să intr-ntr-o seară,/ să înot enigmatic, iluminat și tăcut/ pînă ce uit de mine,/ și mă șterg din poveste,/ și tot ce-aveam deodată este/ ca și cum nicicînd n-aș fi avut./ Iar universul atunci, da, altă noimă are,/ alt cer, și alte stele, și alt soare./ Compus e doar din noi,/ din mi ne și din tine, din noi doi,/ dar într-un fel anume: eu fără nume,/ eu rătăcind în tine/ și moartea nu mai vine“ – Iar universul atunci, da, altă noimă are. Un psalm), iar emoțiile sînt fie ale frisoanelor date de lupta cu „tainicele spirite“, de hohotele de rîs „strident, diabolic“ ale „marelui gîde“ și ale regizorului din culise, care mînuie sfori le marionetelor, fie ale „portocalului din Tesalia“, ale globurilor de sticlă din bradul de Crăciun și ale unei seri într-un restaurant din Sinaia, în tonurile unei „melodii răscolitoare“, cîntată de un pianist orb, ca în Scenă într-un restaurant din Sinaia, tablourile din admirabila carte a lui Gabriel Chifu, nu sînt pasteluri, ci fragmente din ființa ruptă în bucăți de vîntul „versatil“ sau „tăios“, venit prin una din spărturile din cerul casant de deasupra; majoritatea tablourilor provine din „Baicului“ (Noapte, în Baicu lui. O viziune, un tablou, Tunete și fulgere de vară, în Baicului, Marea. Tablou și viziune de vară), unde, într-o disperare care „colorează cerul“ și în viziunea expresionistă a orașului prăbușit în întuneric și isterie, din Oraș în decembrie. O viziune, ființa mută marea, așa cum, în trenul spre oră șelul natal, ca în cunoscuta Evanghelie, crede și, astfel, mută mun ții în cîmpie.
În O viață. Pagini dintr-o epopee efemeră, Ga briel Chifu continuă, la același nivel al excelenței valorice, aventura lirică din Elegia timpului. Un an de poezie (9 decem brie 2016 – 8 decembrie 2017); romanele Punct și de la capăt, Ploaia de trei sute de zile, În drum spre Ikaria și poezia din volumele Însemnări din ținutul misterios, Elegia timpului, O viață, integrîndu-se într-o vastă bibliografie care începe, în urmă cu mai bine de patruzeci de ani, într-un Sălaș în inimă, sînt ale unui mare scriitor de azi.