Focus: „O viață”. Căderea

La sfârșitul romanului În drum spre Ikaria (Editura Art, 2019), cei doi profesori, Mic și Maxim, se înalță la cer. Pe parcursul anchetei medical-psihologice pe care au condus-o când cu naivitate, când cu o rigoare plină de trufie, ei își asumaseră rolul de Mari Judecători ai unei societăți aflate în pragul disoluției. Din pleiada de personaje care au trecut pe sub improvizatele lor furci caudine, scapă doar câțiva. Printre ei, Andrei Gotea. Perfect integrat lumii postmoderne, a valorilor calpe, a superficialității, a aspirațiilor frivole, deși legitime, el are revelația nimicniciei, a lipsei de sens a „universului cumsecade“. Asumându-și-o, protagonistul acceptă totodată ideea căderii, a rupturii, a disjuncției radicale. Din punct de vedere narativ, căderea constituia necesarul contrabalans la înălțarea impetuoasă la ceruri a celor doi judecători-îngeri. Doar coborând până la ultimul nivel al propriilor limite, al condiții umane fisurate de suferințe și neîmpliniri, dar și de străfulgerări și iluminări, el își descoperă sinele adânc, cel care-i conferă soliditate, consistență și speranță.

Nu m-am putut opune ispitei de a citi multe dintre poemele recentei cărți a lui Gabriel Chifu, O viață. Pagini dintr-o epopee efemeră (Editura Junimea, 2020) prin grila fixată de tribulațiile lui Andrei Gotea. Nu e vorba, evident, de textele apocrife ale blogger-ului împins de destin într-o situație-limită. Și nici de pagini din misterioasele dosare pe care cei doi stranii mesageri ai Lumii de Sus le-au luat cu ei, ca mostre cu valoare medical-juridică, incriminatorii și apologetice totodată, ale unui timp care și-a ieșit din țâțâni. Aș spune doar că stările, tablourile, însemnările, firimiturile epice, psalmii și viziunile (am citat breviarul care explicitează conținutul cărții) din O viață n-ar fi existat fără experiența Ikariei. Există un indisolubil aer de familie, o gravitate a tonului și o densitate a reflecției ce țin în egală măsură de expresia literară și de aceea a unui prag spiritual care a fost deja atins.

La suprafață — dar numai la suprafață — volumul poate fi citit ca o autobiografie lirică. Ciclurile vieții, de la copilărie și adolescență la maturitate și la presimțirea senectuții, se regăsesc limpede dăltuite în textura cărții. Dar ele sunt doar vehiculele prin care e transmis sensul. Daniel Cristea-Enache avea dreptate atunci când afirma că vizionarismul asumat de Gabriel Chifu se bazează pe „proliferarea de semnificație“. Autorul propune o meditație-supliciu temperată de o retorică elegiacă, levitând între eulogie și scurte străfulgerări jubilatorii. Într-o lume a primejdiilor, nimic nu durează la nesfârșit, totul e supus fărâmițării înfricoșătoare, căreia omul, ființa precară, încearcă să i se sustragă prin anamneză și autoanaliză. Din acest punct de vedere, O viață se află în raport cu creația anterioară a scriitorului în poziția pe care, în Noul Testament, o ocupă Apocalipsa față de celelalte scrieri evanghelice: e o concluzie și, totodată, un racord dramatic, o întoarcere spre sine și o nemiloasă autoevaluare a parcursului existențial. Treptele poetice, născute din efortul creator a o sută de zile, sunt descrierea unei surprinzătoare faceri și desfaceri a lumii.

Nu vom descoperi, din acest punct de vedere — dar numai din acest punct de vedere —, prea multe emoții în stare pură în cartea lui Gabriel Chifu. Descoperim, în schimb, meditații pe marginea conceptului de emoție, evaluări ale felului în care agresivitatea dă naștere unui repertoar copleșitor al neliniștilor și spaimelor. Abordate frontal, ele se dovedesc a fi, simultan, tehnici poetice și materie primă a disperării cotropitoare, căreia vocea lirică nu i se poate împotrivi în niciun chip. Într-un poem ce poate fi considerat o „artă poetică parțială“, Emoțiile, ele sunt descrise și recontextualizate cu o luciditate în care simți înfiorarea de a fi ajuns la capătul unui parcurs dincolo de care nu mai e decât neantul. Precipitarea e sugerată de multiplicarea particulei care exprimă afirmația, „da“, un operator existențial care mai degrabă dizolvă decât coagulează.

Tot acest expozeu se desfășoară într-o cheie dramatică, în care emoțiile agresive, negative („neliniștea“, „îngrijorările“, „marile spaime“, „eroarea“, suferința, sentimentul expierii etc.) sunt răscumpărate de nevoia disperată de a da sens. Căutarea acestuia se desfășoară atât la nivelul trăirii, cât și la cel al creației artistice: „Cum stau globurile de sticlă în bradul de Crăciun, / Și, da, cum stau în paginile cărții versurile nepieritoare./ Și, da, da, cum stau pe bolta cerească stelele./ Și, da, da, da, cum stau pe pereții bisericilor icoanele,/ așa stau în inima mea toate aceste emoții, miriade“.

Prin astfel de stratageme se construiește un scenariu escatologic cu deznodământ incert. La capăt se poate găsi atât catastrofa, cât și grăuntele de aur al noului început. Ambiguitatea voită a acestor exponate dintr-un muzeu al eului vulnerat oferă suficiente argumente pentru ambele ipostaze. Ele sunt generate de cerebralitatea, de răceala asumată a discursului liric. Amintirile și meditațiile suscitate de acestea alcătuiesc un jurnal sui-generis ce transcrie mișcările unei minți care percepe, îndurerată, esența inevitabil tragică a vieții.

Dacă ar fi să găsesc o notă comună textelor volumului, le-aș așeza într-o categorie născută din paradox. Ele sunt distopii elegiace, ecouri ale deciziei de a privi în adâncimile propriei minți și de a transpune în pagină, fără complezențe și eliminând orice fel de calcule, volutele unei gândiri permeabile îndeobște la dramă, suferință și chin. Ne aflăm, prin urmare, în fața unui jurnal al minții, înainte de a vorbi de un jurnal al existenței. Afirmația pare oarecum riscantă, din moment ce volumul e alcătuit din secvențe aproape exclusiv autobiografice. Documentele de viață aparțin unei vaste panorame a deșertăciunii, unui proces-verbal metafizic încheiat la sfârșitul unei zile ce echilibrează — cu o sintagmă norocoasă — neantul glorios al vieții construite dintr-un cumul de eșecuri și dezamăgiri. Condiția umană e surprinsă astfel în întreaga ei fragilitate și precaritate.

Ține însă de arta poetului plasarea esențialului între cele două fețe ale platoșei pe care mai mult o expune decât o folosește pentru a se apăra. În acel spațiu dintre agresivitatea lumii exterioare și vulnerabilitatea de nelecuit a ființei trebuie căutate marile izbânzi ale poeziei. Ele dau nota de absurd și disperare a unei vieți ce nu-și nimerește rostul. Asemeni unui arcaș ce renunță să mai trimită săgeata la țintă, poetul își redimensionează mereu speranțele. În cele din urmă, nu rămân din ele decât scheletele unor corpuri devorate de neputințe și spaime. Nota suprarealistă ce se insinuează de câteva ori accentuează senzația de absurd — Dumnezeu însuși fiind marele creat-o:

În mințile atâtora din jur, Dumnezeu este o mare ale cărei ape scad și tot scad. // Aștept o ninsoare care s-a pierdut, nu mai vine. În acest timp, în orașul B. se plantează panseluțe iarna, se montează borduri, iar când treaba e gata sunt date la o parte și puse altele. Schizofrenie. // Străzile sunt pline ochi de mașini. Logic, niciuna nu reușește să înainteze. Ca să scape din capcană, au început să se suie pe acoperișuri, încearcă să-și croiască drum pe acolo. De furie, toți se năpustesc asupra tuturor cu îndreptățită disperare. Din difuzoare nevăzute, răsună un hohot de râs strident, diabolic, care-mi sparge timpanele. // Dumnezeu, în mințile atâtora din jur, este o mare cu valuri încremenite, cu ape ce scad necontenit. Vor seca, vor seca și-n loc va crește triumfal buruienișul cât case de mare“.

Se confruntă în acest univers al paraliziei morale și fizice două sub-sisteme de gândire și două stiluri de a face poezie. Pe de o parte, există un tărâm magic al copilăriei. Pe de alta, infernul barbar al prezentului și al citadinului. Ele nu sunt însă înfățișate contrastiv, ci într-o întrepătrundere savant gândită, alcătuind un fel de ying și yang textual, în veșnică metamorfoză și dramatică reevaluare a timpului greșit sub care îi e dat eului liric să trăiască. Marea subtilitate a constructului poetic privește poziția pe care și-o rezervă autorul. Dat fiind caracterul intens confesiv al paginilor sale, ne-am aștepta ca el să se afle în fiecare silabă și în fiecare rând al textului. Ei bine, nu: așa cum ni se înfățișează din chiar prima poezie a volumului, el se află în spatele scenei. Pe alocuri, e chiar demonul care se distrează copios, urmărind cu atenție evoluția lucrurilor, după ce le-a fixat în pagină cu o precizie chirurgicală.

M-a izbit, la o primă lectură, directețea textului și eliminarea barierei dintre actul trăirii și actul mărturisirii. E o perspectivă complet înșelătoare. În realitate, ne aflăm în fața unui discurs minuțios construit, a unei matematici care aduce la același nivel o multitudine de universuri secunde. O viață dă, din acest motiv, impresia unei călătorii intergalactice, petrecute însă în mintea unui eu imaginar, aflat sub cerul primejduit al conștiinței torturate de mersul de-a-ndoaselea al lumii — o lume în care până și soarele e îngropat, iar cerul apare ca o abstracțiune care sporește confuzia existențială și amplifică teroarea.

Inexpugnabil, cusut pe dinăuntru cu fire desprinse din materia de oțel a minții, cartea are o perfectă circularitate. Îndemnul „să-mi șterg din minte limitele“ guvernează formula poetică prin care Gabriel Chifu a umplut golul dintre imaginar și real, anulând, chiar dacă numai pentru o clipă, contrariile unei vieți care levita între răceala întunecoasă a minții și străfulgerările vrăjite ale copilăriei reale. Confesiunea trăiește prin întreg, prin contrastul insistent pus în pagină dintre Provincie și Centru. Gabriel Chifu adaugă hărții literare a Bucureștiului un nou topos, fixat cu fierul încins al „trăirii în cerc“, al sufocării și disperării. Un cartier, Baicului, face ca visele să se împrăștie peste oraș și să lege cotidianul tern de existența sublimă a mării — locus amoenus, prin excelență pentru poet.

Cine caută în acest volum metafore, imagini frumoase, construcții lirice meșteșugite, o retorică avântată a eului liric, se înșală. Acestea nu-l mai interesează, în momentul prezent al evoluției sale, pe poet. Le-a avut ca materie primă în volumele anterioare. Acum nu-i mai sunt de niciun folos. Ceea ce găsim din plin sunt scăpărările lucidității și ale dramei — adică războiul tragic al întâlnirii morții cu ideea de moarte. Ele alcătuiesc o scară imaginară ce duce la azilul de piatră al inexistenței. Tonul muzical căreia i se circumscrie e diminuendo-ul, iar timbrul ei alternează sunetele dezolante ale trâmbiței apocaliptice cu murmurul resemnat al harfei prin care trece vântul rece al morții. Ceea ce rezultă e o poezie de plan înclinat, de sfidare a gravitației și a acceptării ineluctabile a extincției. Într-o antologie de scrieri escatologice, textele din acest volum ale lui Gabriel Chifu ar putea fi capitole dintr-o teribilă Carte a căderii. Nu o cădere în lume, ca în scenariul biblic, ci o cădere împreună și odată cu lumea.