Când, în noiembrie 2017, scriitorul Gabriel Chifu, căruia i s-a decernat Premiul Scriitorul Anului, a anunțat că acceptă simbolic premiul, dar că donează suma aferentă lui României literare, pentru realizarea unui supliment lunar dedicat Marii Uniri – un gest elegant și unic – am rămas surprins și curios. Cu atât mai mult cu cât Gabriel Chifu a anunțat și angajarea unui tânăr scriitor ca redactor al suplimentului. A venit anul 2018, în care, în consecință, a apărut lună de lună dosarul Centenar Marea Unire, sub coordonarea lui Cristian Pătrășconiu, un jurnalist cultural de certă valoare. Dosarul a devenit cel mai coerent proiect instituțional al Centenarului, iar acum, la doi ani distanță, prin legarea între aceleași coperte a suplimentelor României literare apărute în 2018, această coerență poate fi mai lesne probată.
În paginile cărții se regăsesc texte scrise de 34 de autori (incluzând editorul), nume importante al vieții publice românești, realizatori ai unor rubrici permanente (de exemplu, istoricul și jurnalistul cultural Simona Preda, care a semnat cronicile cărților dedicate Centenarului) sau invitați ocazionali în proiect (de exemplu, arhitectul Augustin Ioan, intervievat pe tema catedralelor Marii Uniri). Coordonatorul lucrării amintește în editorialul ultimului număr al dosarului tematic („Miraculors: 2018“, pp.433-434) cum a apărut suplimentul, calificând gestul directorului executiv al României literare drept „o întâmplare rarisimă pentru lumea culturală și, de altfel, pentru întreaga societate românească“; acest gest se încadrează, dacă e să punem în aplicare taxonomia lui Cristian Pătrășconiu, promovată în cadrul aceluiași articol, în seria de evenimente care țin de „un patriotism al faptelor“, nu al vorbelor.
Remarcabil este, vorbind despre dosarul Marii Uniri, profesionalismul și entuziasmul cu care Cristian Pătrășconiu a dus la bun sfârșit acest proiect elegant și consistent, care nu și-a propus să epuizeze proble-matica. Cu distanța critică necesară, scriind mai degrabă despre eforturile per so na lităților implicate în proiect de a reconstitui o imagine a unei Românii din urmă cu o sută de ani reflectată în oglinda imagologică a Ro mâ niei actuale, coordonatorul lucrării susține în nota intro ductivă:
„O abordare complexă, de profunzime și (aspectul acesta este foarte important!) onestă a acestei tematici – atât de generoase în fond – nu putea fi făcută în afara unui program editorial care să nu își propună sistematic să depășească granițele disciplinelor posibile care să fie convocate pentru a survola istoria – mai înde părtată sau mai recentă a – Marii Uniri. Prin urmare, ceea ce a fost în suplimentele tematice din România literară și ceea ce se regăsește, evident, și în cuprinsul acestei cărți se subsumează, între altele: istoriei, politologiei, literaturii, antropologiei, sociologiei, filosofiei, publicisticii. La 100 de ani după 1918, tema Marii Uniri este, în mod inevitabil – și aceasta, cu atât mai mult cu cât ea străbate o istorie foarte accidentată a României –, una cu geometrie variabilă.“ (p.9).
Deschiderea critică a lui Cristian Pătrășconiu oferă și o cheie de lectură. Mai mult, argumentele sale, prezentate lapidar în „Nota introductivă“, pot fi probate în urma unei analize sistematice. Iată, de pildă, afirmații categorice și oneste, care să confirme așezarea echilibrată în problematică: „România Mare este, în termeni teritoriali și termeni simbolici, un nou stat, unul care își datorează nașterea și succesul principiilor wilsoniene.“ (Ion Stanomir, p.48); „[…] cred că aveam deja ADN-ul format în 1918, cu plusurile și minusurile pe care le știm, chiar dacă au mai intervenit mutații genetice pe parcurs, pe care încercăm acum să le corectăm“ (Valentin Naumescu, p.221, provocat de întrebarea lui Pătrășconiu: „Aveam acum 100 de ani sâmburii tipurilor de atitudini, opțiuni, ezitări, cedări pentru ceea ce a fost major, decisiv, în ultima sută de ani?“); „Regimurile conducătoare, prin intermediul curriculei școlare, au prezentat, în acord cu anumite interese, momentul unirii, justificându-și, în fond, propriul program politic.“ (Simona Preda, p.345); „Pruncul acela firav, cum numeam filosofia în anii apropiați Unirii, este astăzi o paparudă senilă aflată la un pas de colaps. Un prunc bătrân și schimonosit. Și, din nou, în loc de filosofi avem profesori de filosofie. Pentru cât timp, e greu de spus.“ (Sorin Lavric, p.349). Într-un asemenea demers, în care analiza sinceră este justificată de și justifică la rândul ei (ciclic) „patriotismul prin fapte“ – ilustrativ este, credem, argumentul lui Cantemir din Capitolul al XVII-lea „Despre năravurile moldovenilor“ din Descriptio Moldaviae: „dragostea ce avem pentru patria noastră ne îndeamnă pe de o parte să lăudăm neamul din care ne-am născut și să înfățișăm pe locuitorii țării din care ne tragem, iar pe de altă parte, dragostea de adevăr ne împiedică, într-aceeași măsură, să lăudăm ceea ce ar fi, după dreptate, de osândit“ – importantă este alegerea colaboratorilor care să oglindească fidel realitatea în dinamica ei. De aceea merită să îi amintim, în ordinea în care apar pe coperta lucrării Marea Unire. Prima sută: Angelo Mitchievici, Armand Goșu, Augustin Ioan, Bogdan Murgescu, Cătălin Strat, Cristian Vasile, Dan Negrescu, Daniel Cain, Daniel Cristea-Enache, Eugen Stancu, Ioan Stanomir, Ioan T. Morar, Ion Buzași, Lucian Boia, Marian Voicu, Lucian-Vasile Szabo, Martin S. Martin, Nicolae Manolescu, Răzvan Voncu, Radu Tudorancea, Simona Preda, Robert-Gabriel Ciobanu, Sorin Lavric, Ștefania Dinu, Teodor Baconschi, Valentin M. Ionescu, Vasile Docea, Valentina Sandu Dediu, Viorel Achim și Vitalie Ciobanu. Rămânând pe aceleași coordonate ale sincerității demersului, merită remarcată atitudinea onestă a redactorului/ editorului, ale cărui intervenții – în parcurgerea integrală, între copertele cărții – ordonează și aduc lumină interpretativă:
„Când istoricii vii torului vor privi peste ani, peste mulți ani, către 2018, nu vor avea mult de căutat și pus cap-la-cap în unele privințe. Bunăoară, se va vedea foarte repede că, în 2018, la fix un secol de la Marea Unire, corpul politic al României, cu precădere politicienii care îl compun, mai degrabă a(u) ratat verticala unui asemenea moment. Și, dacă vor avea cumva ideea de a pune în paralel ce a fost și ce au făcut în 1918 politicienii și ce a fost și ce au făcut tot politicienii, dar alții, de peste un secol, lucrurile vor fi cu atât mai clare și, vai, pentru ceea ce a fost în 2018, cu atât mai descurajante.“ (p.433).
Această radiografie onestă, multifațetată oferă un model de raportare la poate cel mai important dintre momentele cruciale ale României. Meritele sunt, în primul rând, ale celui care a gândit și coordonat întregul parcurs: Cristian Pătrășconiu. Dar ele sunt, deopotrivă, și ale celui care a inițiat și finanțat activitatea, precum și ale redacției României literare, respectiv ale autorilor care au contribuit pentru realizarea dosarului tematic.
Notă: Nu închei înainte de a remarca două aspecte: (1) cartea coordonată de Cristian Pătrășconiu a apărut împreună cu alte trei lucrări consistente (Treizeci. Anii de după, Comunismul de apoi și De taină, toate acestea publicate în 2020 la Editura Univer sității de Vest din Timișoara); (2) Gabriel Chifu nu a publicat, din eleganță, în dosarul Marii Uniri al României literare.