Prima dv. Temă, publicată în 1970, în „Luceafărul“, seria Ștefan Bănulescu, se intitula Duplicitatea lui Gide. Era vorba de faptul că scriitorul francez a pendulat, în timpul ocupației hitleriste a Franței, între a accepta că „angajamentul“ politic poate fi, în anumite împrejurări, necesar și a-l refuza totuși ca pe o încălcare a regulilor sacre ale artei. Mai cunoașteți și alte cazuri de acest fel în istorie?
Citisem Jurnalul lui Gide și mă frapase dilema autorului, pe care am numit-o, îți închipui de ce, duplicitate. Nu așterneam pe hârtie adjectivul politică. Încercam să mă țin la distanță de orice suspiciune de a discuta în termeni favorabili sau, din contra, acuzatori cazul scriitorului francez. Cenzura ar fi preferat desigur să-l condamn. Perioada fiind bună, era cu un an înainte de Tezele din iulie, articolul a apărut fără dificultăți și a deschis primul volum de Teme din 1971. Problema lui Gide era, evident și cu atât mai mult și a noastră, scriitori, critici din regimul comunist, și anume obligația „angajamentului“ (era termenul epocii), respingând orice idee de gratuitate a artei. Articolul meu nu era, la rândul lui, deloc gratuit. L-am recitit cu mare atenție de câte ori l-am reluat în culegerile de Teme ca să mă conving că mă exprimam destul de clar, cu toate insidioasele presiuni din partea mediului politic și literar, cu alte cuvinte, că nu făcusem nicio concesie majoră. Cum rezultă chiar din întrebarea ta, dragă Daniel, există o legătură limpede între tema articoului meu din 1970 și „duplicitatea” presupusă de angajamentul meu politic de după 1989 și de ideea, pe care am susținut-o permanent, a gratuității actului artistic, în cazul de față, literar. În timpul comunismului, nu făceam, în fond, politică, așa că aveam conștiința împăcată cât privește pledoaria pentru primatul estetic în literatură. Duplicitatea e caracteristică regimurilor nedemocratice, precum acela din anii Ocupației trăiți de Gide sau acela comunist în care trăiam noi. După 1989, e mai curând vorba de o opțiune liber asumată.
Ții să-ți dau și alte exemple. Trebuie să pornim de la natura regimului. Montaigne, iată un exemplu (aș zice, cu un dram de ironie, strălucit), a trăit într-un regim dominat de catolicism, mai exact, în anii războaielor civile dintre catolici și protestanți, care au culminat cu masacrul din Noaptea Sfântului Bartolomeu, ordonat de Catherina de Medicis, văduva lui Henri II și mama ultimilor trei Valois. Îți amintesc în treacăt că, deși religia nu făcea parte dintre, așa zicând, intimii săi, a cerut Vaticanului o opinie asupra primei ediții din Essais. În tinerețe a servit de negociator între catolici și protestanți, între Henri III și viitorul Henri IV. Informația e peste tot. Eu o culeg din cărticica în care Antoine Compagnon și-a strâns scurtele intervenții radiofonice de pe France Inter, Un été avec Montaigne, în 2012. În Essais, pe care începe să le scrie după ce se retrage din viața politică, pot fi descoperite toate îndoielile lui cu privire la aceasta din urmă. A avut și neșansa unei perioade bogate în evenimente violente, asasinate, revolte, războaie civile, deloc pe gustul bărbatului pașnic și înclinat către meditație. Grație celor trei mari volume de Essais, publicate de el însuși în 1588 și apărute postum în 1595, ediție devenită azi de referință, s-a păstrat îndeosebi imaginea locatarului imensei biblioteci din turnul castelului construit de tatăl său la Saint-Michel-de-Montaigne, în Dordogne. Un turn rotund, din înaltul căruia Montaigne putea arunca o privire asupra întregului ținut, făcând o sută de pași pe terasa înconjurătoare, între două reprize de lectură sau de meditație solitară. Dar Montaigne fusese cu puțin timp în urmă primar la Bordeaux, în două mandate, și fusese obligat să facă față unor revolte populare și unei teribile epidemii de ciumă. Reflecțiile lui din Essais pe tema morții au la origine evenimentele sângeroase din acei ani, în care l-a frapat înțelepciunea de care dăduseră dovadă, în fața ciumei și a luptelor de stradă, țăranii de pe domeniul său. Întreaga lui viață, Montaigne, care a detestat machiavelismul politic, și-a pus întrebarea dacă un intelectual devotat lecturii face bine intrând nemijlocit în politică. Știa că dacă te bagi în troacă te mănâncă porcii. Întrebare pe care, el, ca și alții, și-au pus-o și și-o vor pune mereu, fără a fi siguri că există un răspuns valabil pentru toți și pentru fiecare epocă. În definitiv, politicul și arta sunt etern neîmpăcate, precum capra și varza. Cine pe cine mănâncă, se știe de mult.