S-a născut în localitatea Krasnymstaw, voievodatul Lublin. A absolvit Facultatea de Filologie clasică la Universitatea din Łódż. Debutează, ca poetă, în anul 1944, în paginile revistei „Odrodzenie“. În anii 1946 – 1952 este membră în colectivul de redacţie al săptămânalului Wieś, iar în perioada 1952 – 1957 al revistei „Nowa kultura“. Din 1968 este membru al colectivului de redacţie al revistei lunare a Uniunii Literaţiilor Polonezi: „Twórczość“.
În anul 1955 i s-a decernat Premiul de Stat (menţiune) pentru volumul de poezie Bătaia inimii. În anul 1959, împreună cu Jan Śpiewak obţine premiul PEN-Clubului bulgar; în anul 1971 i se înmânează Premiul Ministerului Culturii şi Artei, clasa a III-a, pentru volumul Manuscris alb.
Și-a pus semnătura pe aproape 100 de cărți înțelepte, inclusiv traduceri și literatură pentru copii. Dintre volumele de poezie publicate remarcăm: A doua fericire a lui Iov (1974).
Două întunecimi (1984), Vie împărăția ta (1984), Versuri tăcute (2008).
Anna Kamieńska, specialistă în literatura sacră, este printre puținii poeți polonezi care s-a aplecat cu multă înțelegere asupra poeziei medievale românești, traducând cu har Psalmul lui David 46 și 132 din Dosoftei; Deșărtarea deșărtărilor și toate sunt deșarte de Miron Costin; Munți crăpați și A lumii cânt cu jele cumplita viață… de Dimitrie Cantemir; Evlavie de Bogdan Petriceicu Hașdeu, Vis de Mihai Eminescu; Testament de Tudor Arghezi; Vioara cosmică de Radu Boureanu și Beniamin Fundoianu /Herța VI/.
Cu mare înțelegere, Anna Kamieńska, în calitate și de critic literar, a asigurat traducerea versurilor explicative din Monografia Mihai Eminescu de G. Călinescu, apărută la Editura Czytelnik, în 1977, cu titlul: Poetul dragostei, transpunerea Danutei Bieńkowska.
Am cunoscut-o ca o Poetă foarte apreciată de colegii de breaslă.
S-a stins din viață la 10 mai 1986.
Prezentare și traducere de Nicolae Mareș
TALGERE
În mine sunt talgerele
care cântăresc uscatul şi apa
zilele şi nopţile frunzele şi marea
În mine sunt talgerele
care cântăresc viii şi morţii
găsiți în mine talgerele
care cântărește iubirea și dragostea
atât de inegale pe lumea asta
De-aceea mă tot înclin
şi nu cunosc liniştea
cuprinsă fiind de zvârcoliri
În mine-i durerea
şi nedreptatea
şi răutatea
Oare
când de pe talgere
îmi vor fi luate
picăturile amare toate
bulgării de pământ
și toate frunzuliţele
clipele și respiraţia
voi ceda?
GREUTATE
Nu-ţi pot oferi o picătură de ploaie
şi nici albinuțe poleite în aur
nu ți le dau că nu sunt ale mele
nici lacrima care pentru voi
nu cântăreşte nimic
şi-ar putea umple o lacrimă marea
nici clipa denumită veşnicie
nu v-o pot da
după cum nici cuvântul
aer al multora
şi care are
mâinile goale
simt că viaţa mea nu-mi aparţine
eu nu sunt eu
și totuși
aş dori să am pe veci
măcar un firicel, măcar o pietricică,
o bucăţică din materia infinită
în care bate o inimă
greu când nimic
nu vrea să și se supună
nici chiar şi propria-mi mână
șmă ameninţă și ea
că-și va lua valea
Nu mai am nimic
și mi-e atât de greu
o greutate nemăsurată
mă tot apasă
ce n-aş da Doamne
să mă lepăd de ea
MIRI
Nu de mult timp s-au căsătorit,
Este aşa de blând – nevasta spune –
Însă noaptea frica îl cuprinde.
Ţipă când doarme.
Iar când îl trimit după pâine
o înfăşoară cu-atâta grijă,
ca pe-un copil.
Nu cumva pe unii oameni
simţul uitării îi părăsește?
* * *
După truda poetului
După truda poetului
au rămas doar versurile lui
precum degetele unei tălpi antice
pe-un soclu gol.
Judecând după unghiile degetelor,
mare i-a fost
trupul în marmură clădit.
Judecând după versuri –
după rămăşiţele piedestalului –
a fost grea dăltuirea
în piatră
până ce-a devenit mai transparentă
ca aerul.
Nu însă atât de trainică ca ideea
ce poate fi și veșnică.
TRECE ŞI POETUL
În lumea de basme clădită cu mâna
cu scule gingaşe
ca perele de zemoase,
sensibile
ca instrumentele muzicale,
în fagurele de miere al oraşelor trepidante
poezia totuși
se învârte aruncată din centrifuge,
din praful atelierelor,
poezia se caţără ca un grifon pe burlane,
şi acoperişurile le sculptează
cu dalta ascuţită a luminii.
Prin termocentrale, prin laboratoare,
prin navele ce zboară în cosmos,
prin halele ticsite cu maşini,
trece azi poetul
ultimul dulgher primitiv,
cu toporul în mână,
în bocanci noroiți.
ÎN SCUTECE COSMICE
Pe ecranele televizoarelor apar cabine
ca nişte scutece cosmice
chemate de pe alte tărâmuri
de parc-am striga pe străbunii noştri.
În atmosfera imponderabilă
mişcarea mâinii e un fenomen
de parcă-am vedea
prin vibrantul timp cosmic
mâna lui Leonardo
ridicându-se cu pensula
sau palma lui Giordano Bruno
sfârâind pe rug.
Nici asta nu ne-ar mira
prea mult azi.
Crainicul ar spune degajat şi amabil:
Doamnelor şi domnilor,
o să vedeţi
mâna lui Leonardo
cum se ridică în aer
ca să picteze Cina cea de taină.
După aceea vă vom prezenta
palma lui Giordano Bruno
cum sfârâie pe rug la Roma.
Vă mulţumesc pentru atenţie!
Și după aceea va continua
Da va continua…