Centenar Anna KAMIEŃSKA Kamienska (1920-1986). Sau de la Dosoftei la Arghezi

S-a născut în localitatea Krasnymstaw, voievodatul Lublin. A absolvit Facultatea de Filologie clasică la Universitatea din Łódż. Debutează, ca poetă, în anul 1944, în paginile revistei „Odrodzenie“. În anii 1946 – 1952 este membră în colectivul de redacţie al săptămânalului Wieś, iar în perioada 1952 – 1957 al revistei „Nowa kultura“. Din 1968 este membru al colectivului de redacţie al revistei lunare a Uniunii Literaţiilor Polonezi: „Twórczość“.

În anul 1955 i s-a decernat Premiul de Stat (menţiune) pentru volumul de poezie Bătaia inimii. În anul 1959, împreună cu Jan Śpiewak obţine premiul PEN-Clubului bulgar; în anul 1971 i se înmânează Premiul Ministerului Culturii şi Artei, clasa a III-a, pentru volumul Manuscris alb.

Și-a pus semnătura pe aproape 100 de cărți înțelepte, inclusiv traduceri și literatură pentru copii. Dintre volumele de poezie publicate remarcăm: A doua fericire a lui Iov (1974).

Două întunecimi (1984), Vie împărăția ta (1984), Versuri tăcute (2008).

Anna Kamieńska, specialistă în literatura sacră, este printre puținii poeți polonezi care s-a aplecat cu multă înțelegere asupra poeziei medievale românești, traducând cu har Psalmul lui David 46 și 132 din Dosoftei; Deșărtarea deșărtărilor și toate sunt deșarte de Miron Costin; Munți crăpați și A lumii cânt cu jele cumplita viață… de Dimitrie Cantemir; Evlavie de Bogdan Petriceicu Hașdeu, Vis de Mihai Eminescu; Testament de Tudor Arghezi; Vioara cosmică de Radu Boureanu și Beniamin Fundoianu /Herța VI/.

Cu mare înțelegere, Anna Kamieńska, în calitate și de critic literar, a asigurat traducerea versurilor explicative din Monografia Mihai Eminescu de G. Călinescu, apărută la Editura Czytelnik, în 1977, cu titlul: Poetul dragostei, transpunerea Danutei Bieńkowska.

Am cunoscut-o ca o Poetă foarte apreciată de colegii de breaslă.

S-a stins din viață la 10 mai 1986.

Prezentare și traducere de Nicolae Mareș

TALGERE

În mine sunt talgerele

care cântăresc uscatul şi apa

zilele şi nopţile frunzele şi marea

În mine sunt talgerele

care cântăresc viii şi morţii

găsiți în mine talgerele

care cântărește iubirea și dragostea

atât de inegale pe lumea asta

De-aceea mă tot înclin

şi nu cunosc liniştea

cuprinsă fiind de zvârcoliri

În mine-i durerea

şi nedreptatea

şi răutatea

Oare

când de pe talgere

îmi vor fi luate

picăturile amare toate

bulgării de pământ

și toate frunzuliţele

clipele și respiraţia

voi ceda?

GREUTATE

Nu-ţi pot oferi o picătură de ploaie

şi nici albinuțe poleite în aur

nu ți le dau că nu sunt ale mele

nici lacrima care pentru voi

nu cântăreşte nimic

şi-ar putea umple o lacrimă marea

nici clipa denumită veşnicie

nu v-o pot da

după cum nici cuvântul

aer al multora

şi care are

mâinile goale

simt că viaţa mea nu-mi aparţine

eu nu sunt eu

și totuși

aş dori să am pe veci

măcar un firicel, măcar o pietricică,

o bucăţică din materia infinită

în care bate o inimă

greu când nimic

nu vrea să și se supună

nici chiar şi propria-mi mână

șmă ameninţă și ea

că-și va lua valea

Nu mai am nimic

și mi-e atât de greu

o greutate nemăsurată

mă tot apasă

ce n-aş da Doamne

să mă lepăd de ea

MIRI

Nu de mult timp s-au căsătorit,

Este aşa de blând – nevasta spune –

Însă noaptea frica îl cuprinde.

Ţipă când doarme.

Iar când îl trimit după pâine

o înfăşoară cu-atâta grijă,

ca pe-un copil.

Nu cumva pe unii oameni

simţul uitării îi părăsește?

* * *

După truda poetului

După truda poetului

au rămas doar versurile lui

precum degetele unei tălpi antice

pe-un soclu gol.

Judecând după unghiile degetelor,

mare i-a fost

trupul în marmură clădit.

Judecând după versuri –

după rămăşiţele piedestalului –

a fost grea dăltuirea

în piatră

până ce-a devenit mai transparentă

ca aerul.

Nu însă atât de trainică ca ideea

ce poate fi și veșnică.

TRECE ŞI POETUL

În lumea de basme clădită cu mâna

cu scule gingaşe

ca perele de zemoase,

sensibile

ca instrumentele muzicale,

în fagurele de miere al oraşelor trepidante

poezia totuși

se învârte aruncată din centrifuge,

din praful atelierelor,

poezia se caţără ca un grifon pe burlane,

şi acoperişurile le sculptează

cu dalta ascuţită a luminii.

Prin termocentrale, prin laboratoare,

prin navele ce zboară în cosmos,

prin halele ticsite cu maşini,

trece azi poetul

ultimul dulgher primitiv,

cu toporul în mână,

în bocanci noroiți.

ÎN SCUTECE COSMICE

Pe ecranele televizoarelor apar cabine

ca nişte scutece cosmice

chemate de pe alte tărâmuri

de parc-am striga pe străbunii noştri.

În atmosfera imponderabilă

mişcarea mâinii e un fenomen

de parcă-am vedea

prin vibrantul timp cosmic

mâna lui Leonardo

ridicându-se cu pensula

sau palma lui Giordano Bruno

sfârâind pe rug.

Nici asta nu ne-ar mira

prea mult azi.

Crainicul ar spune degajat şi amabil:

Doamnelor şi domnilor,

o să vedeţi

mâna lui Leonardo

cum se ridică în aer

ca să picteze Cina cea de taină.

După aceea vă vom prezenta

palma lui Giordano Bruno

cum sfârâie pe rug la Roma.

Vă mulţumesc pentru atenţie!

Și după aceea va continua

Da va continua…