De făcut istoria, cu articol hotărât, nu este însă și mai greu?
Încă din anii 1940, filosoful politic liberal Karl Popper, pe care generația mea l-a descoperit abia după o jumătate de secol, când a fost tradus în românește, a criticat punctul de vedere marxist privitor la istorie. Acela învățat de noi în școală. Marx susținea că istoria are peste tot în lume același parcurs obligatoriu, și anume de la comuna primitivă prin feudalism și capitalism la socialism și comunism. Cinci etape, așadar, inevitabile și necesare în succesiunea lor. Ideea o prelua nedeclarat pe aceea creștină a edenului ca finalitate. Un astfel de final era considerat în marxism comunismul, spre care istoria s-ar îndrepta în marș forțat. Tocmai acest caracter teleologic al istoriei îl respingea Popper. Nu-i era ușor nici lui, nici celor care i-au călcat pe urme să combată teza lui Marx, care fusese atât de profund internalizată în mintea filosofilor culturii și a politologilor, încât nu părea a se lăsa dislocată cu niciun chip. Nici măcar nu mai era conștientizată. Marx redefinise în folosul său ideea hegeliană a raportului dintre necesitate și libertate, sub forma, pe care noi tot din școală am deprins-o, a libertății ca necesitate înțeleasă. Consecința cea mai importantă a acestui fel de a gândi constă în aceea că, indiferent de voința oamenilor, mai presus de orice considerente de ordin moral sau de altă natură, direcția istoriei nu poate fi schimbată, istoria neputând fi abătută de la cursul pe care i-l stabilise faimoasa teză marxistă. Îți amintești, cred, dragă Daniel, că ți-am vorbit în Convorbirile noastre anterioare despre acea limită absolută pe care niciunul din cele mai critice la adresa societății comuniste romane românești ale anilor 1970-1980 n-au trecut-o niciodată. Această limită făcea imposibilă criticarea comunismului ca sistem social-politic. Erau îngăduite doar critici ale unor aspecte, mai mult sau mai puțin, semnificative, nu o critică radicală a sistemului. Ceea ce reprezintă lucrul cel mai demn de luat în considerare este că nu Cenzura îi oprea pe romancieri să ia în dicuție sistemul, ci propria lor convingere că sistemul era inatacabil tocmai din cauză că funcționa conform irefutabilei scheme marxiste. Mai ții minte ce dezbateri ideologice sunt în romanul Cunoaștere de noapte al lui Al. Ivasiuc pe tema libertății ca necesitate înțeleasă? Și ce curajoase ni se păreau în 1969 și în anii următori! Mă rog, nu ție personal, din motive binecunoscute!
Dacă ne întoarcem acum la întrebarea referitoare la cine face istoria, după ce am înțeles de la Popper și de la alții că istoria e departe de a asculta de vreo lege obiectivă și de a tinde către un anume scop, mă văd obligat să te dezamăgesc într-o oarecare măsură: nu mă simt în stare să intru în labirinticele teorii care au fost formulate de gânditori mai dotați decât mine pentru speculație. Așa că mă întorc mai degrabă la o întrebare anexă la teza principală, și anume la aceea care ne-a făcut în anii 1990 să renunțăm la orice efort politic de a reveni la monarhie. Corect e să spun că n-am renunțat la orice efort. Au existat în tot acest timp monarhiști, care au organizat manifestări în sprijinul Regelui Mihai, obținând în cele din urmă, după ce fusese o dată întors de la aeroport din ordinul lui Iliescu, să i se permită să vină în țară și fusese primit cu un entuziasm de nedescris. Presupun că nu-ți spun o noutate și anume că retrocedarea Peleșului și a altor bunuri și drepturi a fost rezultatul unor veritabile bătălii în anii 1990. Din păcate, în afară de oficialitatea iliescană, care a făcut ani buni din Regele Mihai o persona non grata, opoziția cea mai tenace la o eventuală restaurație a venit din partea societății românești, fie și numai aceea din primele două decenii și jumătate de după 1989. Nu sunt sigur nici dacă măcar astăzi societatea este pregătită pentru un asemenea act istoric. Dovadă și că niciun partid politic nu mai pare să nutrească un cât de mic interes pentru ideea de regalitate. Câtă vreme a trăit Regele, a existat o anumită preocupare, deși puține șanse reale. După moarte, preocuparea nu mai există, deși șansele au crescut vizibil din drojdia emoțională a morții Majestății Sale. Generația mea politică a fost prinsă la mijoc: un referendum ar fi dat rezultatul pe care toți îl bănuiam, deși dorința, nu neapărat și voința unei restaurații, exista; noii politicieni nu sunt interesați de o eventuală restaurație, fiindcă în ADN-ul lor ideea monarhică nu e înscrisă, așa că nici nu le trece prin minte că un referendum, astăzi, nu mai garantează automat sistemul republican.
Pe scurt, nu e de fapt nicio legătură între: 1) influența politicienilor, mare, mică, în fenomenul istoric; și 2) faptul că doar unii, foarte puțini, politicieni, fac istorie.