Bernard Minier este un autor cunoscut în Franța și în lume pentru romanele sale a căror serie a început în 2011, cînd scriitorul avea deja 51 de ani. Debutul a fost reușit, romanul Înghețat (XO Éditions, la noi Editura Trei) a fost multiplu premiat, s-a vîndut în sute de mii de exemplare și a fost ecranizat ca serial, în șase episoade, la fel de dur precum cartea și marcat cu interdicția „16 ani”, fiind actualmente disponibil pe Netflix în 190 de țări. A fost prima carte dintr-o serie de șase romane – pînă acum – care, din 2011 pînă în 2020 au apărut, toate, la XO și care îl au ca personaj principal pe Martin Servaz, un comandant de poliție (CDT, nu doar „comisar“, cum era Maigret al lui G. Simenon) din Toulouse. În serialul Înghețat rolul său e jucat de Charles Berling. „Orașul roz” din regiunea natală a lui Bernard Minier este efectiv un focar de infracționalitate, ceea ce dă de lucru lui Servaz și brigăzii sale. Cu toate acestea, seria comandantului Servaz nu este una de romane polițiste ușoare și lesne de uitat. Complexitatea socială și psihologică a faptelor prezentate este foarte mare și numai fluența deosebită a relatării o face inteligibilă rapid, captivantă și, mai ales, deloc plictisitoare în ciuda dimensiunilor mari ale romanelor.
Cercul (Le Cercle, 2012, la noi, Editura Trei, 2020) este al doilea roman din seria Martin Servaz, cu precizarea că autorul a mai publicat două romane în afara seriei. Acțiunea începe după cea a romanului precedent, Înghețat, și se petrece într-un oraș universitar imaginar, Marsac, situat de autor în apropiere de Toulouse, sediul comandantului Servaz. Timpul acțiunii e marcat foarte precis: 2010, în timpul Campionatului Mondial de Fotbal din Africa de Sud, la care echipa Franței, antrenată de Raymond Domenech („un cretin ratat”, după calificarea unor personaje din carte), finalistă în 2006, s-a făcut de rîs, ca să nu folosesc alt substantiv, ieșind pe ultimul loc în grupa A, cu numai un punct – 0-0 cu Uruguay. „Anelka este un bou” – decide alt personaj, despre atacantul echipei franceze.
O tînără profesoară de literatură, cu succese profesionale și la bărbați este asasinată, tocmai în ziua acestui meci nul. La locul crimei, care este chiar casa ei, e găsit Hugo, un student pe care victima îl încurajase spre literatură și care scrie la un roman intitulat Cercul. Hugo este fiul unei iubite din tinerețea lui Martin Servaz, acum văduvă. Junele romancier în devenire e principalul suspect, dar nu știe cum a ajuns el în casa profesoarei. Se pare că fusese drogat într-un pub, unde fusese cu un grup de colegi tocmai pentru a vedea meciul Franței. Începutul partidei nu l-a mai prins însă în pub.
Martin Servaz preia ancheta și începe frecușurile cu magistrații, un leitmotiv al romanelor detective contemporane, dar și cu superiorii. Aceasta deoarece femeia ucisă era amanta unui important și promițător politician local. Speranța partidului său, tînărul lider e denunțat de soția lui, bolnavă de cancer, că nu are alibi pentru seara meciului și-a crimei. Totuși, Servaz nu-l crede asasin pe el și nici pe Hugo. Indicii neliniștitoare îl fac pe comandant să creadă că un criminal în serie periculos și nebun, evadat dintr-o clinică de mare siguranță din Elveția, e prin apropiere. Acest Julian Hirtmann este eroul negativ al primului roman al lui Minier. El are multe în comun cu detectivul, între altele pasiunea pentru muzica lui Gustav Mahler. Și tocmai muzica lui Mahler răsună inexplicabil în casa profesoarei omorîte, de pe un CD adus oare de cine? Nici victima, nici suspectul, Hugo, nu au asemenea preferințe muzicale.
Servaz e obsedat de Hirtmann și se teme de un atac al dezaxatului asupra fiicei sale, Margot, și ea studentă la Marsac, colegă cu Hugo. Margot descoperă că Hugo și alți colegi de-ai ei vorbesc despre un grup al lor, misterios, numit taman „Cercul” și pornește o anchetă pe cont propriu. Nu voi povesti mai departe, cu atît mai puțin finalul!
În romanul lui Minier, mulțimea acțiunilor paralele ori intersectate și a personajelor este imensă. Este meritoriu felul în care autorul le ține sub observație și narează totul din perspectiva diferiților eroi. Vocea sa descrie ceea ce vede, simte, pe rînd, cîte unul dintre personaje, fără să treacă de limitele percepției acelui personaj. Aceasta e marea artă a lui Bernard Minier, extinsă prin numărul eroilor săi. În volum apar inși de toate vîrstele, ocupațiile și pozițiile sociale, enunțul despre concurența cu starea civilă fiind cît de spoate de adecvat în acest caz. Francezi, magrebieni, imigranți est-europeni ca și din Africa neagră populează paginile cărții. Vederile lor politice, problemele lor psihice și obiceiurile, inclusiv cele sexuale, sînt diverse și formează o țesătură deasă, care dă iluzia unei realități ce mustește de probleme, justificări, frustrări, referințe culturale, dar și de aberații. Concluzia acestei panorame: viața este crudă, complexă, greu de înțeles.
Fără a fi un anti-erou, Martin Servaz nu este un om ireproșabil. Nici flerul, altfel remarcabil, nici raționamentele lui nu sînt fără cusur, ca la Sherlock Holmes. Este un om cu slăbiciuni și obsesii, este un șef de echipă și un tată pe care subalternii și propria-i fiică nu-l investesc cu încredere absolută și nu-l creditează numai cu calități. Succesele în anchete îi asigură o anumită imunitate, dar magistrații sînt cu ochii pe el iar șeful direct e stupefiat: Servaz a reluat legătura cu fosta lui iubită, mama principalului suspect. Așa se comportă un om și un polițist responsabil?
Servaz le este simpatic cititorilor tocmai pentru că se mai și înșeală, chiar grav, e foarte dur, încît e pasibil de pedepse pentru abuzuri în anchetă, dar și foarte sensibil uneori, prea educat pentru un copoi, dar de modă veche. Pe deasupra el e hărțuit din toate părțile, mai ales de posibila prezență în apropire a lui Julian Hirtmann, lucru de care tinerii subalterni se îndoiesc. Loviturile de teatru, virajele rapide ale situațiilor marchează întregul roman. Ca și Servaz însuși, cititorul nu mai e sigur de nimic. Personajele simpatice pot deveni brusc odioase și invers, par înfundate fără scăpare și se salvează. Așa este cazul politicianului care pare un ticălos, și probabil chiar este, ajunge acuzat de crimă și tot nu spune unde a fost în seara fatală pentru ca, la final, să se „scoată” strălucit tocmai prin discreția sa.
Cercul prezintă credibil o societate multistratificată dar în care palierele pot comunica. Spre deosebire de Infernul lui Dante păcătoșii nu sînt plasați în cercuri precise și nici nu au un singur păcat. Lumea e complicată și densă. Politicienii de la vîrf nu au scrupule, cum nu le au nici infractorii mărunți, lumea universitară e plină și ea de patimi, arivism, droguri și desfrînare.
Servaz nu are și nici nu-și propune să dețină aura de erou, s-ar mulțumi să supraviețuiască și, dacă se poate, să-și ferească fiica de ce e rău. Dar nici măcar asemenea deziderate simple nu sînt la îndemînă într-o colcăială care, lui cel puțin, i se pare uneori fără sens.
Romanul lui Bernard Minier este magistral prin felul în care umanitatea plină de vicii și tare, dar și complet imprevizibilă, este înfățișată în toate manifestările ei, unele logice, altele absurde. Autorul nu o controlează, nu o domină, dar niciuna dintre mișcări nu-i scapă și nu ratează nicio consecință a lor. Un eveniment dă naștere vibrațiilor în locuri diferite și prozatorul le înregistrează pe toate. Niciun moment însă autorul nu judecă și nu dă verdicte în locul personajelor sale.
Trebuie lăudată traducerea meticuloasă, atentă la nuanțe, la argou și la limbajul tehnic, însoțită de note succinte și utile, realizată de Alunița Voiculescu.
Interesul pe care publicul și juriile literare îl arată, constant, de aproape un deceniu, romanelor lui Bernard Minier și personajului său, Martin Servaz, este cu totul îndreptățit.