Poetul maghiar Halmosi Sándor, în al cărui palmares am numărat șase volume de poezii, toate tipărite în capitala Ungariei, s-a născut în 1971 la Satu Mare. Studiile le-a făcut la Cluj, Budapesta, Karlsruhe și Stuttgart. Din 2006 trăiește în Budapesta. Raiul ca toate zilele este o culegere de versuri a căror binevenită traducere în limba română o semnează Kocsis Francisko.
Deși scriitorul are formație de matematician, cartea pe care ne-o pune la dispoziție Editura Junimea este mărturia unei viziuni pur poetice, fără a păstra urmele vreunei geometrii în percepția lumii, cum ne-a obișnuit Ion Barbu, ci cultivă un anume firesc, prelingându-se cu netitate printre lucruri. Poezia este o terapie: „fără frumusețe sigur nu poți trăi“ (Lamentație antică). Autorul mizează pe defragmentarea logicii textului pentru a produce efectul de așteptare frustrată, ca miez al metaforei; sau pe derivate regresive ale unor cuvinte-pivot, prin care se sugerează mișcarea à rebours a poemului, mereu către sine.
Există totuși un balans. În definitiv, trăirea poetică este oximoronică. Orice ai alege, alegi ambele variante existențiale, doar aparent ireconciliabile, într-o luptă care se preface că te-ar putea pierde. În faptul poetic, te menține agonic între viață și moarte, lumină și neant. Jean-Pierre Richard semnala un posibil eșec al vocației scriitoricești: „Orice exprimare este și o minimalizare, Baudelaire spunea o prostituare a lucrului exprimat“ (Poezie și profunzime). Această sentință, discutabilă, are un rol benefic pentru că introduce un spin în sufletul creatorului. Lărgind sfera: al oricărui vorbitor responsabil.
Sub imboldul spinului, blândețea se transformă uneori în brutalitate. Când își iese din matcă, Halmosi Sándor o face din spirit de prevedere, din intoleranță la eșec. El pândește momentul când îngerul poemului prinde conturul unui diavol bătrân, ba elegant îmbrăcat și cu maniere, ba frust și arogant, dar care trebuie oricum încolțit și denunțat. Pentru autorul maghiar, poezia este o problemă de conștiință, nu un joc, nu o simplă frivolitate lexicală. El este Fiul care nu urmărește întoarcerea la Tatăl, ci la sine. Nu vede, ci este însuși văzul. Vederea lucrurilor se petrece sub pleoape, trase ca niște cortine peste suprafața lumii. Halmosi Sándor deplânge recrudescența caducității chiar și acolo, „sub ochii larg închiși“, pentru că nici un lucru nu există în sine, ci numai în emanația lui ademenitoare. De aici încep fascinația și pericolul, pentru că nicăieri nu ești la adăpost. Până și acolo, sub pleoape, coada inexistenței îl plesnește grav peste ochi, zburlindu-i orizontul. Omul care crește înlăuntru își contemplă moartea ca pe o pradă: „zilnic/ fac naveta între nebunie și moarte, și într-adevăr, m-am fandosit/ cu demonii, eram de subțirimea hârtiei, hipersensibil, bucuria/ celuilalt, opulența, emoțiile din/ apropierea morții, codice de iubire“ (Poetul JA, distins cu Premiul JA, îl caută pe Hölderlin. Urcă în încăperea din turn, care e goală).
Nu ar fi nici o noutate aici dacă răsturnarea prematură a lucrurilor nu s-ar produce prin învăluire, instaurându-se aforistic, să nu spun apodictic, într-o nouă ordine. Aici și strălucește poetul, în sentințele aforistice, pentru că în proza vieții se diluează. Iată exemple de cristale lirice: „S-a întunecat, deși toată ziua/ m-am gândit la tine“ (Lac fără fund); „Dacă aș fi zgâriat acum, ar curge din mine/ pâraie. Nici după aer nu-ndrăznesc să mă zbat“ (Dacă aș fi zgâriat acum).
Necazul survine când oamenii așteaptă lucrurile ce s-au produs deja, alegând să trăiască într-o fără de leac reificare, pierduți în vârtejul dintre ființă și pentru sinele ei. Știu, exprimarea e aparent prețioasă, însă răsucirea ființei spre sine îl definește pe poet și trimiterea la Sartre se dovedește utilă pentru că așa înțelegea el ipseitatea. Aici însă este vorba mai ales despre ființă ca mod de instituire în lume și pentru sine (formulă „magică“ adoptată de limbajul comun) ca întoarcere egoistă, paradoxal autodevoratoare, spre un ego rătăcit. Întoarcerea lui Halmosi Sándor are o cu totul altă calitate, este un test al sincerității față de sine. În absența acesteia, sinceritatea agresivă îndreptată împotriva altora nu înseamnă nimic, este doar un act de violență. „Din adâncul vremurilor/ moliciunea rezistentă a plantelor/ și toate supărările/ și toate iertările/ celor ce-au trăit între plante./ Faptul de a ști că cel ce se joacă/ cu sentimentele cu propria viață se joacă/ Și cunoașterea/ că viața e faptul trăirii profunde/ și numai așa se poate supraviețui./ Prin gingășia trupului./ Precum țesătura sufletului“ (S-aducem cu noi).
Există și căderi în text, poeme mai puțin convingătoare, din punctul meu de vedere, egoist, desigur (pentru că pe mine vreau să mă instaurez în tot ce citesc, să fiu eu acolo și, eventual, să pun stăpânire pe desfășurarea evenimenlor); sunt versuri ce seamănă cu inventarul unui magazin de bricolaj, prezintă de-a valma diverse obiecte: țigara electronică, lampă, sonerie etc. (v. Cântarea mărunțișurilor). Cred că și acestea dau măsura disimulării textului pentru că, însuși poetul o spune, „disimularea este o ocupație strategică“ (Codice de iubire). „Prostituarea“ lucrului exprimat, când se petrece, este o formă de neîncredere ce denunță o posibilă înfrângere a realității interioare. Ratarea este de temut pentru că ar însemna umilință veșnică: „La un moment dat/ Și acest ceva diabolic obosește în noi/ Dacă s-a scârbit de el însuși/ Și jinduiește după lumină/ Înțelegere/ Și ca să ajungă la un capăt“ (Pentru că nici umilirea nu-i veșnică).
Cel care nu se cucerește pe sine va fi hărțuit, asediat și în cele din urmă locuit de alții, multiplicat în exterior după modelul unei fantoșe. Se va trezi trăgând faustic după sine două umbre: „fugiți degrabă/ pentru că vine vremea/ pentru că apune soarele/ și vi se strică mintea/ și două vor fi umbrele voastre/ pentru că dragostea e flămândă/ ca moartea/ pentru că golul e de neumplut/ ca mormântul“ (Cântarea Cântărilor, care nu-i a lui Solomon). Umbrele îl vor imita până la confuzie tragică, aspirând la valoarea de realități incontestabile, deși venite din neantul fără conținut al tăcerii automutilante, al lipsei de formă și, deci, de realitate. Tardivă, lupta de recâștigare a minții stricate, a conturului propriu nu va fi decât goană după vânt, după strălucirea fără valoare, după gestul efemer și nesemnificativ. Astfel, viața devine o rotire, exuberantă mai întâi, și o veșnică schimbare de roluri, aiuritoare până la urmă, între ființa umană, cu o săgeată mereu ațintită spre sine, și umbra ei, cu atât mai grav umbrele multiplicate malefic, semn al unei obrăznicii deșănțate ce va fi plătită scump cândva. Sau poate că nu.
Orice umbră, ca proiecție bidimensională, va tinde să aplatizeze lumea după calapodul ei. Există și iluzii tridimensionale, pe timp de ceață. Acestea sporesc confuzia până la exasperare. Poate că omul va avea momente de beție când se va lua la trântă cu umbrele. Acestea se pot preface cooperante, pot fi politicoase, pot suporta pedepse infime, îndepărtări iluzorii. Sau își pot lua tălpășița, lăsând realitatea ființei în derivă; pot părea prieteni buni, de tipul celor care argumentează și susțin, dar la fel de repede devin călăi nemiloși, băutori de sânge.
Autentificarea omului cu umbrele lui se dovedește un joc tragic, asumat „cu ochii larg închiși“ (Decameron). Versul deosebit de expresiv nu este deloc original. Publicului nespecialist îi sună cunoscut pentru că a fost titlul unui film (Eyes Wide Shut) regizat și produs de Stanley Kubrick. Sursa de inspirație a filmului este nuvela Traumnovelle (1926) de Arthur Schnitzler, agreată de scenograf pentru atmosfera onirică și punctul culminant de o violență erotică extremă: orgia cu măști a unei societăți secrete, unde și soții se pot întâlni și își pot face rău fără să se recunoască.
Nouă ne sună extraordinar de actual această orgie cu măști. Există și diferențe, dar numai în defavoarea noastră. Acum nu mai este vorba de o societate secretă, ci de întreaga populație a planetei. Apoi, să nu uităm că în commedia dell’arte sau în carnavalul venețian, măștile aveau rolul de a augmenta un mesaj, de a-l amplifica paroxistic, dar cele pe care le purtăm noi acum nu exprimă absolut nimic. Sunt tăcute ca însăși moartea. De altfel, Moartea a devenit personajul principal; viața s-a retras umilită sub mască.