Pe „bulevardul“ unui nonagenar

O substanțială întrunire de comentarii marchează cele nouă decenii de viață împlinite de Niculae Gheran. Omagiale pagini scot în relief mai întîi fața relativ „cuminte“ a personalității acestuia, cea de realizator al ediției operei lui Liviu Rebreanu, în nu mai puțin de 23 de volume, sub acolada a peste o jumătate de veac de trudă inclusiv analitică. Un veritabil monument. Comparabil doar cu ediția Eminescu a lui Perpessicius (și aceea neisprăvită de inițiatorul său, fiind dusă la capăt de alții). Pe bună dreptate Nicolae Manolescu își consemnează decepția că, după ce „doar cîțiva benedictini au mai făcut încercări similare, toți, din vechile generații sau chiar dispăruți“, acum, după ei, „nu vine nimeni“ într-o atare direcție. De ce totuși Rebreanu l-a cucerit pe Niculae Gheran? N-am putea pierde din vedere o posibilă atracție reflexă a editorului plin de abnegație, printr-o anume similitudine cu propriile-i impedimente, către descifrarea dificultăților prin care a trecut autorul lui Ion, postume dar și antume, fiind (observația lui Gheran) „răsfățat cu epitetele de germanofil, colaboraționist antisemit“, după ce fusese „etichetat filosemit și francmason“. Să mai adăugăm că nici raporturile lui Rebreanu cu regimurile Carol al II-lea și Ion Antonescu nu i-au fost, după cum înclină a crede unii, favorabile. Notează Ovidiu Pecican: „Într-un cuvînt, totalitarismele interbelice și postbelice s-au întîlnit în dorința de a pune opreliști circulației libere a scrierilor clasicului român“. Nu protesta astfel implicit Niculae Gheran împotriva contextului, mai mult ori mai puțin abuziv după moment, în care și-a înfăptuit nespus de anevoioasa „reabilitare“ a scriitorului? „E editor, precizează Cornel Ungureanu, dar și lider, bărbat de încredere în anumite momente al marilor culturali. El rămîne pe drumul lui și căile subversive par uneori mai accesibile. E devotat culturii și nu regimului“. În această atmosferă a unei istorii inicve se cuvine a situa și cealaltă față, majoră, a lui Niculae Gheran, cea de romancier cu un braț relevant în direcția pamfletului. O revoltă a d-sale în surdină. O obstinată inadaptare la cerințele și capriciile politicești acordîndu-i postura de martor al epocii care-i circumscrie cea mai mare parte a activității. Opinia Irinei Petraș: „Arta de a fi păgubaș e un copleșitor și colorat amestec de amintire pioasă, mușcătură acidă, cîteodată și cu un strop de venin, lucidă privire panoramică asupra vremurilor și delicios accent pus pe detaliul cu schepsis“. Astfel „«Păgubașul» și editorul pariază la fel de apăsat și fără rest pe memorie, fie ea proprie sau a documentului, pe importanța fiecărei tușe de culoare, fie ea adevărată ori fantasmată“. Aparenta contradicție dintre ipostaza de editor și cea de actant al actualității pe care le-a ilustrat Niculae Gheran nu se șterge în felul acesta? Încă o trăsătură a strategiei d-sale să zicem așa voluntar-involuntare: opțiunea pentru un trecut chiar mai vechi decît interbelicul prin punerea în scenă a unei fibre valahe, insubordonabile, pururi critice, înclinate spre pitoresc, expunere a „limbii ascuțite“. Acribiosul, pedantul, infatigabilul cercetător apare concomitent drept un duh sagace, nedispus a renunța la franchețea reacțiilor personale, acolo unde confrații puneau (de cîte ori n-o pun și azi?) batista pe țambal. După cum admite Niculae Gheran însuși: „Fără să urlu ca lupii, le vorbeam la urechea stîngă, dacă la cea dreaptă erau surzi“. Transportată de șarmul învăluitor al „povestitorului“ în cauză, Rodica Lăzărescu îl situează pe liniamentele unei tradiții ce ar pleca de la Creangă, ar poposi în preajma lui Mateiu Caragiale, spre a se întoarce spre o Șeherezadă „ce se lasă ispitită de pitorescul și voluptățile unor povești eroticești, prin care curge seva bine condimentată a cronicarilor munteni, navigînd cu dezinvoltură pe apele, nu neapărat liniștite, ale narațiunii, trecînd de la umor la ironie și sarcasm – împins, în cîteva situații, pînă la limbajul mustos al natalului Tîrg al Moșilor –, pendulînd permanent între înțelegerea delicioaselor păcate omenești, duioșie și batjocură necruțătoare, atunci cînd limitele omeniei și demnității sunt încălcate“. Mai restrictiv, Cornel Ungureanu se satisface a-l trece în „lumea lui Caragiale“, întrucît „în lumea noastră nu se poate fără Caragiale“, „fără nopți furtunoase și scrisori pierdute“. De reținut și ploaia acid măgulitoare de epitete ce-o abate asupră-i Dan C. Mihăilescu: „Pitoresc, duhliu, parșiv, magnetizant; amestec intens condimentat de sarcasm și ghidușie, de sentimentalism și acid ironic, alintîndu-se cu mucalită autocompătimire, dar observînd sagace și necruțător falimentul moral și compromisurile mercantile“. Să fi reprezentat efortul ieșit din ordinar închinat lui Liviu Rebreanu pentru acest spirit nestăpînit în vocația sa o tentativă de autodisciplinare? Ceva asemănător unui soi de examen pentru obținerea unei diplome după care să-și facă voia? Nu e deloc imposibil. Să-l cităm în final pe Andrei Moldovan, alcătuitorul „antologiei“ la care ne referim: „Detașat mai totdeauna de personajele și faptele relatate – lucru ce-i permite o atitudine senină, de fină observație și nu lipsită de umor – , în cazul lui Liviu Rebreanu autorul își controlează mai greu atitudinea trădînd o seamă de accente ale unei apropieri, în dimensiunile profunde ale ființei, mai puternice. Dacă romancierul a închis ochii la 1 septembrie 1944, umbra lui care a rămas să bîntuie prin lume se numește cu siguranță Niculae Gheran. Iată de ce, în volumul de față (Îndărătul cortinei) ca peste tot nu-i poate trece cu vederea pe cei care i-au prilejuit necazuri, chiar dacă printre detractori sunt înșirați aici doar Nicolae Carandino, Ion Caraion, Miron Radu Paraschivescu și Ion Călugăru. De-ar fi fost numai ei!“. Iată un nexus suplimentar al energiei polemic individualizatoare care n-a părăsit pînă azi ființa încă atît de vitalului, mult seducătorului Niculae Gheran.