Aveam unsprezece ani și mă jucam de-a v-ați ascunselea, cu alți copii de vârsta mea, pe o stradă din Suceava. Băiatul care urma să ne caute era Vladimir Găitan (actorul de azi). Nu găsisem încă o ascunzătoare potrivită, când l-am auzit scandând:
– Unu-doi-trei,/ Fug după ei!/ Cine nu e gata/ Îl iau cu lopata!
Am intrat în panică. În criză de inspirație, m-am furișat repede în curtea unei case din apropiere, apoi, întrucât gardul era din plasă de sârmă și nu-mi asigura un camuflaj perfect, m-am năpustit chiar în casă. Mi-am tras sufletul și m-am speriat descoperindu-mi propriul chip reflectat în oglinda din camera în care nimerisem. Pe patul nefăcut, cu cearșaful și perna având o adâncitură la mijloc, zăcea o carte deschisă, așezată cu copertele în sus. Am auzit pași și, crezând că Găitan se afla pe urmele mele, m-am ascuns rapid, fără să fac zgomot, după dulap (era un spațiu îngust, în care astăzi nu mi-ar încăpea decât mâna, dar care atunci putea să mă adăpostească complet!).
Pașii nu erau însă ai prietenului meu de joacă. Sunau mai ușor și, în plus, în scurtă vreme s-a auzit și zgomotul specific – amestec de scârțâit și foșnet– al așezării cuiva în pat.
Cu infinită precauție, mi-am scos capul din ascunzătoare. În pat stătea întinsă pe spate o femeie tânără, înfășurată neglijent într-un prosop, și citea. Mi-am dat seama, înghețat de spaimă, că va mai trece mult timp până când voi găsi prilejul să fug. De afară răzbăteau vocile celor care mă strigau pe nume cu insistență, nevenindu-le să creadă că rămâneam ascuns după ce runda respectivă a jocului se terminase. Apoi, vocile s-au îndepărtat și s-au stins. Mi-era dor de viața mea dinainte. În același timp, însă, o studiam cu mare și înfricoșată curiozitate pe femeie. Părțile din corp neacoperite de prosop mă fascinau.
Timp de aproape două ore am asistat-o, nevăzut, pe necunoscută. Amorțisem și îmi venea să strănut din cauza prafului de după dulap. Ea și-a schimbat de câteva ori poziția corpului, dar nu și-a întrerupt lectura. Tocmai când credeam că n-am să mai rezist, s-a ridicat din pat și a început să se îmbrace, în fața oglinzii. S-a fardat cu minuție, s-a parfumat visătoare. Apoi, dintr-odată, fără vreun motiv descifrabil de către mine, s-a așezat în genunchi și a început să plângă cumplit. Lovea cu pumnii în dușumea și se apleca atât de mult, încât pletele răsturnate în jos îi ascundeau complet fața. Acela a fost momentul în care, agil și silențios, am ieșit din ascunzătoare și am părăsit în grabă încăperea. Când am ajuns pe stradă, am respirat adânc și m-am regăsit în câteva secunde. Eram tot eu, eram liber, puteam să fac ce voiam cu mine. Totuși, îmi rămăsese în suflet o îngrijorare vagă. Presimțeam că într-un viitor îndepărtat, care avea să mă promoveze în clasa adulților, mi se va întâmpla ceva misterios și ireversibil, ceva care mă va face și pe mine să plâng.
Ca să mă liniștesc, am început să alerg. Și am fost fericit când am auzit de undeva, din spate, vocea lui Găitan (prefigurare băiețească a vocii pe care mai târziu aveau să o cunoască și să o aplaude mii de spectatori):
– Mare figură ești! Unde ai dispărut? Să știi că altădată nu ne mai jucăm cu tine!
*
Aveam… șaizeci de ani. Stăteam plictisit la masa mea de scris, cu o foaie albă în față. Totul era urât în jur, nu reușeam să compun măcar o frază. Îmi lipsea acel elan intelectual care face posibil scrisul.
De undeva, de la etajul superior, răzbătea un groaznic zdrăngănit de cratițe. I se asocia bolborositul unei țevi de la propria mea baie. Iar de afară se auzea zgomotul sacadat făcut de cineva care bătea cu îndârjire un covor.
La toate acestea se adăuga veșnicul aspect întunecos al camerei mele de lucru. Locuiam într-un bloc flancat de alte blocuri. Dacă mă uitam pe fereastră nu vedeam niciodată cerul. Vedeam doar câteva balcoane cu rufe puse la uscat. Lumina soarelui, oricum, nu putea ajunge niciodată direct în camera mea. Exista un moment al zilei când ar fi putut să ajungă, printr-o deschizătură dintre blocuri, dar tocmai acolo se afla un plop bătrân și stufos, care obtura perspectiva.
Gândul că n-am să pot să scriu mă făcea și mai incapabil să scriu. Mă uitam ca paralizat la hârtia albă și la stiloul inutil. Atunci, pe neașteptate, o rază de soare a pătruns prin fereastra prăfuită și, căzând oblic pe hârtia din fața mea, a iluminat-o. Era ca și cum s-ar fi aprins un reflector pentru ca în raza lui să înceapă spectacolul.
Starea mea de spirit a devenit imediat alta. M-am bucurat că trăiesc, că există pe lume cuvintele limbii române, că eu le cunosc și pot să le folosesc. Am început să scriu.
…Mult mai târziu m-am întrebat de unde apăruse raza de soare. M-am uitat pe fereastră, încercând să înțeleg. Și am enumerat, în gând, explicațiile posibile.
Poate că deasa coroană a plopului avea totuși o spărtură de care eu nu știam. Sau poate se stârnise un vânt care aplecase copacul și îl ținuse aplecat câteva zeci de secunde. Sau poate că blocul însuși, cel de vizavi, se dăduse puțin la o parte și lăsase raza să treacă.