I. Budai-Deleanu. „Țiganiada” sau parodia epopeei ca specie literară

La bicentenarul morții lui I. Budai-Deleanu, e cazul să demontăm măcar una (dacă nu chiar mai multe) dintre prejudecățile care încă parazitează receptarea operei sale.

Să începem cu prejudecata care îl înfățișează pe scriitor ca pe unul dintre mulții contributori la acea „bibliotecă a proiectelor eșuate”, atât de bogată în literatura noastră.

Este adevărat că nu toate proiectele literare și științifice ale cărturarului ardelean au fost duse până la capăt. Unele, ca anumite tratate de drept sau opere lexicografice, au fost doar schițate. Altele, ca epopeea Trei viteji, au fost abandonate. Însă, spre deosebire de Hasdeu – un epitom al savantului care începe totul și nu termină nimic –, Budai-Deleanu a încheiat marea majoritate a lucrărilor pe care le-a început (dicționare bi- și trilingve, tratate de drept, de istorie, de lingvistică și multe altele), lăsându-ne o operă pe care, în pofida eforturilor unor editori de calibru, de la Jacques ck la Eugen Pavel, încă nu am reușit să o tipărim în întregime.

A contat, desigur, și biografia cărturarului: intrat, după cum se știe, în conflict cu episcopul Ioan Bob, a trebuit să plece din Blaj, găsindu-și un refugiu taman la Lemberg (Lvov). Numai negocierile purtate de Gheorghe Asachi cu familia Lewandowski, a soției sale, pentru achiziționarea manuscriselor rămase de la Budai-Deleanu și repatrierea lor, au durat 25 de ani, fiind finalizate abia în 1868, la aproape o jumătate de secol de la moartea autorului… Departe de a face parte, avant la lettre, din paradigma Hasdeu, cel de-al patrulea corifeu al Școlii Ardelene poate fi asemănat, prin destinul postum al operei, mai degrabă cu Eminescu. Cu observația că opera eminesciană, scrisă în circa 17 ani de viață lucidă, a fost, în cele din urmă, integral editată de urmași în 55 de ani, în timp ce cea a lui Budai-Deleanu încă așteaptă, în parte, în manuscris.

Dacă opera cărturărească nu îl înscrie în paradigma Hasdeu, abandonul epopeei Trei viteji nu-l califică pentru paradigma Heliade-Rădulescu (și el, renumit autor de proiecte neterminate, între care și două epopei, Mihaida și Anatolida).

Aceasta, deoarece nu plictisul, proiectele concurente sau convingerea că e suficientă începătura au determinat abandonarea celei de a doua epopei a lui Budai-Deleanu, care pornea de la un episod (aferent personajului Becicherec Iștoc) din prima versiune a Țiganiadei și încerca să parodieze romanul Don Quijote.

Tocmai reușita Țiganiadei, după cum voi arăta, făcea imposibil succesul unei alte epopei. Ignorăm adesea faptul (totuși, semnificativ, mai ales dacă îl punem în contextul teoriei hegeliene despre nașterea romanului) că după Țiganiada nu mai înregistrăm nicio altă mare epopee, în nicio literatură europeană. „Poemation”-ul înaintașului nostru este, pur și simplu, ultima mare creație a acestei specii de sorginte antică.

De aceea, Trei viteji nu trebuie privită nici măcar ca un eșec artistic, darămite ca un proiect neterminat. Budai-Deleanu nu a procedat asemenea lui Caragiale, care timp de un deceniu și mai bine a anunțat marea continuare la O noapte furtunoasă, dar s-a oprit după ce i-a găsit un titlu (Titircă, Sotirescu et Cie) și a alcătuit o listă de personaje. Scriitorul ardelean, care era și un pătrunzător cititor de literatură, a înțeles, foarte probabil, impasul în care l-a adus imposibilitatea unei noi epopei, după ce – în plină epocă de afirmare a romanului modern, mai întâi englez, apoi francez – el însuși „îngropase”, conceptual, specia.

Cu aceasta, ajung la promisiunea de a submina mai mult de o prejudecată legată de opera lui I. Budai-Deleanu. Și anume, la cea de-a doua, legată de caracterul epopeei Țiganiada.

S-au scris, de la G. Călinescu la Nicolae Manolescu și de la Romul Munteanu la Mihai Mitu, studii și analize remarcabile ale acestei prime capodopere a poeziei noastre culte. Lui Nicolae Manolescu îi aparține – pe lângă cea mai subtilă analiză a textului și paratextului epopeei – sublinierea apăsată a modernității „jucărelei” imaginate de învățatul iluminist ardelean. Regretatul polonist care a fost Mihai Mitu a găsit, pe de altă parte, una dintre sursele fundamentale de inspirație pentru comicul Țiganiadei: epopeile burlești poloneze și rutene, populare la finele secolului al XVIII-lea, exact în mediul de la Lemberg în care a trăit și creat Budai-Deleanu. Romul Munteanu, la rândul său, a pus în relație stilul epopeei cu cel al literaturii baroce europene, operând distincția fundamentală între ideologia textului (care e vădit iluministă) și poetica sa (care e vizibil barocă, asemeni multor alte opere central-europene de la cumpăna secolelor al XVIII-lea – al XIX-lea). În fine, nu puțini comentatori vorbesc despre Țiganiada ca despre o epopee parodică, în special în cea de-a doua ei versiune, cea încheiată în 1812, în care autorul a transformat micile note de subsol din prima variantă, într-un adevărat paratext și comentariu didascalic al epicului propriu-zis.

Însă Țiganiada nu este o epopee parodică, nici o versiune românească și cultă de epopee burlescă. Ea este altceva și mai mult decât atât: o parodie a epopeii ca specie.

S-a observat mai demult că, uneori, când o formă literară își epuizează posibilitățile, finalul ei este marcat de o parodie. Probabil că exemplul cel mai cunoscut, în literatura universală, este Don Quijote, în care Cervantes, la începutul „Secolului de aur” spaniol, a parodiat (în loc de ceremonie funebră) muribunda specie a romanului cavaleresc. La noi, în mic, un demers similar a făcut la un moment dat – fără prea mult succes de public și critică – I.L. Caragiale, care, cu parodia sa O soacră (Soacră-mea Fifina), a pus punct final vodevilului, inaugurat în dramaturgia românească de Alecsandri și, în general, prin traduceri și adaptări, de scriitorii pașoptiști.

Țiganiada devoratorului de epopei clasice și renascentiste, care este I. Budai-Deleanu, e în mod vădit o parodie a tuturor normelor de gen ale speciei epopeei. Acolo unde creațiile clasice construiesc, de pildă, o luptă între Bine (reprezentat, ca în Gerusalemme liberata, a lui Torquato Tasso, de cruciați) și Rău (sarazinii, în același text), pe un itinerariu eroic care urcă, încercare după încercare, spre sacralitate, iluministul ardelean pune în scenă niște antieroi, care merg de nicăieri spre niciunde. „Ceata țiganilor” nu este, cum s-a spus adesea, fără niciun temei, o alegorie a românității premoderne, nici o bătaie de joc la adresa unei minorități: țiganii sunt aici personajele principale tocmai datorită calității lor – din punctul de vedere al parodierii epopeei – de a nu fi, în acea epocă, fixați spațial, social sau moral. Ei înaintează, cum spuneam, nu spre un scop mai înalt (deși, teoretic, ca intrigă, acesta există), ci în virtutea inerției, mânați de niște forțe obscure, iar forma lor de reprezentare narativă nu este mișcarea, ci consiliul epic. Semnificativă este și scena în care, încercați de Țepeș, spre a le verifica fidelitatea, ei dau bir cu fugiții din calea falsei armate otomane, spre a se lupta ulterior vitejește, dar inconștient, cu adevărații otomani. Cu alte cuvinte: până și încercările reale, atunci când sunt parcurse, sunt trecute involuntar, fără beneficii pentru edificarea morală a personajelor și fără consecințe în balanța dintre Bine și Rău.

Antieroi, anticonflict, stare pe loc, absența deznodământului (și el, strict necesar din perspectiva poeticii epopeei): toate acestea definesc nu o epopee parodică, așa cum s-a tot spus, ci o parodie de final, a epopeei ca specie literară.

Evident, nu Budai-Deleanu a creat condițiile social-politice și economice – în speță, ascensiunea burgheziei și înlocuirea feudalismului cu democrația liberală – care au dus la epuizarea epopeei, specia literară care codificase timp de milenii idealurile și sistemul de valori al aristocrației. Dar Țiganiada, chiar și rămasă în manuscris, a fost semnalul că, măcar în conștiința artistică a confratelui nostru refugiat la Lemberg, rostul istoric al epopeei se încheiase și venise, pe scena literaturii, timpul romanului, ca nou tip de „epopee” a burgheziei.

Întrebarea „Ce s-ar fi întâmplat în literatura română dacă Țiganiada ar fi fost publicată?” e, în realitate, mai puțin homerică decât pare. În niciun caz, nu am fi asistat la vreo dezbatere despre teoria speciilor literare și nici la mai rapida apariție a romanului. Ca și alte produse literare moderne în pofida epocii lor (Dosoftei, Dimitrie Cantemir), opera lui I. Budai-Deleanu nu rezultă din evoluția internă a literaturii române de la acea dată, ci din geniul personal, nutrit, prin intermediul catolicismului, la izvoarele culturii occidentale. De aceea, e cu totul secundar că această primă capodoperă modernă a poeziei românești, cum îi spune Nicolae Manolescu, a rămas în manuscris și nu este cu adevărat cunoscută nici astăzi (e, de pildă, un supliciu pentru profesorii de română să o comenteze cu elevii…), în pofida valorii și a importanței ei, ca ultima realizare a unei specii literare de prestigiu, care a jalonat timp de milenii evoluția culturii.

Rămâne să ne mai întrebăm numai cum ar fi arătat limba poeziei românești, dacă la temelia ei ar fi stat nu creația lui Eminescu, ci savurosul idiom ardelenesc al lui I. Budai-Deleanu.