Horia Bernea la Muzeul Țăranului Român

Recenta expoziție deschisă la Muzeul Țăranului Român care prezintă pe simeze o parte din cunoscutele opere ale lui Horia Bernea, devenite între timp clasice, are menirea de a pune în evidență spiritualitatea perenă a acestui pictor excepțional. În mod firesc, orice creație, recunoscută drept autentică trebuie mereu reevaluată, pentru a vedea cât de bine a înfruntat rigorile timpului, adică de a încerca să descoperim în operă artistului noi valențe artistice și morale. Lucrările expuse, ce fac parte din diverse serii tematice, cum ar fi Dealul, Praporul, Hrana, Coloana, Turla, dar mai ales Grădina și Iconostasul reînvie în noi emoții profunde legate de sensurile libertății, rigoarea centrului, transparența adevărului, inerentele limite umane, transfigurarea prin duh, dialogul cu Dumnezeu, binecuvantata lucrare de mântuire. Toate aceste sentimente și rațiuni deosebite se regăsesc în opera lui Bernea, care de altfel a fost o persoană credincioasă. Și în mod nemijlocit a fost legat de tradiția creștină și de tot ce înseamnă tradiție și spirit românesc. Să nu uităm că artistul vine dintr-o familie de mare rezonanță în epoca interbelică, tatăl său Ernst Bernea a fost un sociolog și un etnolog de marcă. Dragostea fiului pentru sufletul românesc este genetică.

Deși în tinerețe a cochetat cu arta abstractă și conceptuală, expoziția de față reprezintă revenirea lui la arta figurativă, la care de altfel nu renunțase niciodată și care se pare îl reprezintă cel mai bine. Întoarcerea curajoasă și cu multă sensibilitate la formă, când în Occident se declara moartea picturii și a artei în general (majoritatea tablourilor expuse sunt create până în 1990) nu-l fac să-și piardă identitatea, dimpotrivă îl renasc într-o lumină nouă. Reluând cu multă atenție și prospețime temele aparent uitate sau mai degrabă ignorate, ele capătă o inedită dimensiune artistică. Tradiția adevărată este inepuizabilă și nu moare niciodată. E nevoie de puțin noroc, sau mai degrabă har divin, care să coboare în sufletul artistului și să-l facă să vadă nevăzutul. (E inutil cred, să mai amintim că acest subtil proces se întâmplă grație rugăciunii.) Horia Bernea a fost înzestrat cu un astfel de har, de vreme ce căutarea sa continuă, a definit-o ca o pregătire „pentru o operă foarte importantă, care va trebui să vină într-o bună zi, ca un moment de răscruce, ca un moment de încercare“, (O întâlnire mult așteptată: expoziția Horia Bernea. „Pictura este sora mai mică a misticii“, interviu de Costin Nicolescu, „Cotidianul“, 1994), ca o trecere luminoasă în alt timp și spațiu, aș adăuga.

Artistul nu are rolul de a crea noi idei, zice undeva pictorul, ci de a împrospăta chipul celor vechi. Dealurile lui Bernea nu sunt simple peisaje, după cum vedem în operele predecesorilor, ci întruchipează radiografia unor spații stinghere, parcă desprinse brusc din univers, cu toată geografia de semne bizare, după care milenii la rând s-au călăuzit ample procesiuni de transhumanță; acestea au impregnat în stânci de calcar, cupru și aur o întreagă gamă de ecouri ancestrale, care, ulterior, încercând să le deslușim, ne-au șlefuit simțurile atât de mult, că am dobândit o privire resemnată, măcinată de dor. Dealurile lui Bernea nu sunt altceva decât chipuri, uneori agitate, dar în principiu calme, sobre și pe alocuri sumbre, ale nostalgiei.

Coloana lui Bernea, se subînțelege, mai întâi de toate, reprezintă un Axis Mundi al lumii. S-a mai afirmat că ea, „susține nu atât o lume văzută cât cea nevăzută“ (Elena Dana Preoteasa, Pliantul editat cu această ocazie de Muzeul Țăranului Român); aș zice că este chiar o întruchipare minunată a nevăzutului; albul pur și verticalitatea suavă și demnă sunt o dovadă de necontestat. Acest simbol al grației divine, datorită unei infinite speranțe umane de-a lungul timpului, s-a materializat în piatră, în marmură sau în lemn și perindându-se prin diverse spații ale lumii (să amintim doar Grecia și Roma antică) cu greu a ajuns și la noi, instalându-se la început destul de timid în pridvoarele caselor țărănești, apoi tot mai evident în palatele brâncovenești, biserici. În preajma Coloanei, după cum ne sugerează Bernea, se întâmplă miracolul existențial – o libertate imensă, asumată, o geometrie euclidiană desfășurată subtil într-un anturaj original și mai ales o coerență a lumii de netăgăduit, unde doar inițial lucrurile par schițate evaziv, însă după o îndelungată contemplație descoperim că nimic nu e întâmplător, fiecare punct, linie sau pur și simplu o pată își au rostul lor bine determinat.

Grădina este o temă extinsă (de la existența acesteia într-un spațiu monastic până la plantarea pomilor pe acoperișul unui bloc) și complexă, bogată în simboluri, alegorii și fantasme. Obsesiv și memorabil, într-o grădină poate fi jocul gratuit al luminilor si umbrelor, al spațiilor închise și deschise, al planurilor verticale cu cele orizontale. Bernea nu e preocupat de aceasta, ci de căutarea sensurilor primordiale impregnate de divinitate în Grădină, care sunt multiple, chiar suprapuse unul peste altul. Artistul aduce în anturajul intim al Grădinii un colț de casă, o masă, o draperie, un fragment de gard, care nu sunt străine de spațiul dat; dimpotrivă, ele se implementează atât de bine în atmosferă că, la un moment dat, încep să reflecte ritmul ascuns al naturii. Forța acesteia metamorfozează tot, chiar si ceea ce inițial pare de neschimbat. Dialogul discret cu spiritul Grădinii a început, asta ne face să respirăm mai ușor și să simțim în totalitate esența ei ontologică.

În Catalogul expoziției personale a lui Bernea de la Catacomba, din 1994, Sorin Dumitrescu pe bună dreptate afirmă că Horia Bernea e un „geniu etnologic“; și într-adevăr, în lipsa imensului tezaur de tradiție românească, care un timp îndelungat s-a aflat în stare latentă, de unde artistul mereu și-a tras seva (oferind patrimoniului autohton de artă plastică, lăsat de izbeliște, strălucirea binemeritată si mult așteptată) e greu de spus cum ar fi arătat creația berniană. Cert este că după 20 de ani de la plecarea artistului la cele veșnice, tablourile sale sunt extrem de vii și actuale, mai ales pe fundalul unei lumi în derivă, despre care însăși pictorul afirma: „În fața unei lumi amenințată de descompunere, forțată să renege reperele fundamentale ale existenței sale, artistul trebuie să participe la sensul sacrificiului ce v-a mântui lumea.“

Un bun prieten al pictorului, distins om de cultură, afirma, poetic, despre Iconostas că „e forma interioara a grădinii și varianta liturgică a tuturor miresmelor“. În această serie de lucrări minuțios elaborate se pare, pictorul a încercat sa se depășească pe sine și în mare măsură i-a reușit. Spre deosebire de ciclul Grădina, unde libertatea actului artistic era determinat exclusiv de artist (și parțial de grădinar) aici în Iconostas libertatea autorului este limitată de un spațiu concret și de multiplele forme minuțios rânduite în anturajul dat; toate fiind stabilite de ierarhia bisericească de-a lungul timpului. Bernea nu încalcă aceste limite, ci în interiorul lor încearcă să fie la fel de liber ca și în Grădini. Și îi reușește; ba chiar se creează impresia că între limitele prestabilite se simte mai bine decât acolo unde ele lipsesc. E uimitor faptul că idealul armoniei absolute ne este indus de o sobrietate si o zgârcenie a culorilor dezarmantă. Doar alb și negru și încă ceva, extrem de discret (de obicei roșu sau galben); în schimb, din interiorul fragil al lucrărilor se desprind cu multă candoare un număr infinit de nuanțe și tonalități, toate împreună alcătuind o sublimă vibrație Dumnezeiască. Și această simfonie a luminilor și umbrelor a fost posibilă grație smereniei și fidelității pictorului față de darul cu care a fost hărăzit. Contemplând îndelung și atent acest ultim ciclu de lucrări, nu avem nicio îndoială că Horia Bernea (întemeietorul Muzeului Țăranului Român și primul lui director) s-a aflat pe calea adevărului și acum adună în ceruri cu îngerii nuanțe suave pe care n-a mai apucat să le intuiască aici.