Chiar dacă nu se vede, cortina a căzut peste artele spectacolului. Disperați, artiștii se străduiesc să înnoade cumva situația stupefiantă în care trăim cu ceva din trecut. Cu normalul. Cu timpul și convențiile în care am existat și creat. Sînt frici și traume. Deja. Muzica, teatrul, opera, dansul sînt lovite în plin. Artiștii independenți de peste tot sînt la pămînt. Dacă au norocul să trăiască în Germania, Anglia sau Franța, de pildă, pot primi un ajutor financiar. Nimic definitiv. Se încearcă reluări de activitate. Timid. Ezitant. Altfel. Totul este altfel. Spectatorii de teatru sînt foarte răsfirați, și energia lor la fel. Poartă măști. Actorii văd o imagine terifiantă, de fapt. Un fel de secție dintr-un spital. Nici măcar nu ai cum să intuiești ce exprimă privirea. Viața mea s-a schim bat din martie. Radical. Com plet. Nu mi-a fost frică nicio dată. Deși am fost un om încercat, am luptat. Chiar și zilnic. Acum, de o lună, simt că mă pierd. Nu știu exact cu cine trebuie să mă războiesc. Dacă. De ce. Obiectul pasiunii mele a dispărut… Deși nu am darul gravitației și nu sînt în spațiu, într-o capsulă, cam așa simt că-mi petrec zilele și nopțile. Viața mea s-a transformat într-o transă. De curînd, au dispărut doi oameni unici. Remarcabili. Profesorul meu adorat Mihai Marta. Profesorul. Emerit, un erudit, o enciclopedie, modest, ironic, autoironic, cel care intra bombănind la seminarul de istoria limbii și ne trecea pe tablă un cuvînt prin șapte limbi ca să-i determine etimologia. M-a fascinat Mihai Marta. A fost îndrumătorul grupei mele pe parcursul facultății. Venea în blugi, cu o gentuță șic pe umăr, era sever, foarte pretențios, tobă de carte, non-conformist. Îi spuneam Geniul. Joia, ascultam la el acasă operă, împreună cu alt coleg mai mare, filolog extraordinar, Sorin Șerb. Ani. Dicționarul Tiktin era pe masă. Polemici, discuții interminabile, ne biciuia mințile să gîndim repede, profund, departe, să facem conexiuni. Să fim liberi. Să nu ne agățăm de nimic material. Să depindem doar de noi și de bogăția creierului. Exercițiul libertății contează. Lunile acestea l-am mai sunat să văd cum este. Îl anunțam ce transmisiuni sînt de la MET sau din altă parte. Îi povesteam montări de operă ale unor regizori de teatru. Mihai Marta este unul dintre profesorii care m-au format. Tot în tinerețea mea, am asistat la formarea unui doctor, ce avea să devină un savant, cel care va reînființa școala de neurologie din România: Ovidiu Băjenaru. Profesor doctor, cercetător, o somitate mondială. Printr-un anume context, am fost apropiați în tinerețe. Mima că este cu noi, că se distrează sau dansează. El Studia. Citea. Fără oprire. Avea o curiozitate fabuloasă. O minte perfect organizată, riguroasă. De aceea, vorbea limba română la un nivel expresiv, perfect, nuanțat. Personalitatea lui a fost mult peste vremuri. Un savant Luminat. Un Profesor. Nivelul lui academic era copleșitor. În cîteva zile, un fragment luminos, strălucitor din tinerețea mea s-a stins.
Mi-am amintit de Lev Dodin. De regizor, dar totodată de profesorul emerit care este. De artiștii pe care i-a format și modelat, de spectacolele pe care le-a făcut cu ei la Malîi Teatr, la Petersburg. De școala lui de teatru. De manifestul lui teatral și pedagogic bazat pe libertate. Mai presus de orice. Cîndva, i-am scris o scrisoare. Peste care am dat acum, amestecată printre fotografii mai vechi.
Cîte amintiri… deocamdată încă rătăcesc printre ele. Vă propun fragmente dintr-un text mai vechi. Un fel de Manifest despre Teatru, Despre Viață. Despre Împreună.
„Dragul meu Lev Abramovici,
De ceva vreme, Maestro, este secolul douăzeci și unu. Ce ducem cu noi de colo, dincolo? Care e drumul? Cum putem să mergem mai departe fără să știm ce e în urmă? Cine pe cine judecă? Alergăm umăr la umăr cu timpul și vrem să ajungem primii, înaintea lui. Unde? Gîfîim. Gîndim sofisticat și ne încurcăm în propriile trasee ca într-o junglă neprielnică. A elabora înseamnă și a înțelege. A încerca, măcar, să tinzi spre esențe. A fi preocupat de ordinea morală. Cui îi mai pasă? În această goană teribilă uităm complet să trăim. Să iubim. Să fim liberi. Compromisul este cel mai la îndemînă. Ne ispitește în fiecare ceas. Cedăm. Tot mai mulți și tot mai mult. Vîrtejul ne ia, ne ridică și ne duce sus. Sus este în sus? Ce este asta „sus“? Amînăm mereu întîlnirea cu conștiința proprie. Ochii și mintea și sufletul tînjesc după altfel de acumulări, vanitatea împinge la contabilități de lumești fapte, succese, glorie, bani. Deșertăciune. Există momente în viață, experiențe, întîlniri – șanse, cu alte cuvinte – cînd cerurile se deschid și ceața se ridică. Ceața din mine, din tine, din noi. Atunci, dăm cu ochii unii de ceilalți. Atunci, ne vedem. Atunci, sîntem altfel. Nu știu dacă mai buni. Dar altfel. Fiecare. Sîntem liberi. Profund. Atunci, pentru o vreme, contează ce se petrece pe lumea asta dincolo de «eu» și de «mine». Axul interior își îndreaptă cocoașa și redevine vertical. Atunci, e fabulos.
E noapte. Nu ne-am despărțit de mult. Am văzut Viață și destin, spectacolul dumneavoastră după romanul lui Grossman, spectacol despre care am vorbit cîndva, cînd m-ați invitat la Sankt Petersburg. Nu pot să dorm. Filmul din spectacolul dumneavoastră și al unei trupe formidabile s-a mutat în mine. Cu tot cu bagaje, cu valize mici sau mari din lemn, cu sertare mici sau mari prin care stă povestea mea, a bu nicilor mei, a dumneavoastră, a prietenilor noștri, a duș manilor. S-a mutat în mine cu lașități sau cu forța de a-ți asuma destinul, cu tot ce se poate găsi într-o viață, cu reziduuri, cu amintiri, cu obiecte, cu fotografii. Din cîteva detalii se reface o lume. Din aproape nimic se naște teatrul. Pașii de vals și pașii morții își duc umbrele și corpurile printre obiecte, printre granițe fel de fel, prin bucurie, extaz, durere, prin aburii istoriei. Aici, Maestro, nu este vorbă despre disecții, despre teatru, despre actorie și regie. Este vorba și despre asta. Ba încă într-o manieră desăvîrșită. E cu mult mai mult, însă. Am intrat în mintea și în spiritul unui om preocupat de oameni. Fiindcă m-ați poftit în intimitatea ființei. Am intrat în laboratorul dumneavoastră , în felul în care el, Lev Dodin, vede omul în relație cu el însuși, cu istoria, cu chestiuni cruciale. Omul cu putințele și neputințele lui. Cu minciuna din el, cu trădările uriașe, cu rezistența sau cu absența ei în fața morții. Și a puterii. De orice fel. Am intrat, cu alte cuvinte, în viața unui artist care spune povești cu oameni despre oameni. Simplu. Îngrozitor de simplu. Am trăit pe aici zeci de ani ignorînd, de fapt, ideea de libertate. Lumina. Fie că am șoptit prin case, prin familii cîte ceva din ororile și erorile comunismului, că i-am plîns pe cei omorîți prin pușcării cumplite, la canal și în spitale psihiatrice, fie că n-am știut nimic din toate astea. Am trăit privați la urma urmelor de o dimensiune umană fundamentală: libertatea. Or, acest spectacol-mărturie tocmai despre asta vorbește. Răvășitor. Fără patimă. De regulă, Maestro, discuțiile cam tranșează și separă istoriile. Holocaustul și Gulagul nu sînt intersectate în memoriile celor care se străduiesc, cum pot, să ține treze conștiințele. Se vorbește despre una sau despre cealaltă pată din existența umană mai degrabă exclusivist și intolerant. Ceea ce Grossman propune, iar dumneavoastră, Lev Abramovici aduceți pe scenă este tocmai acel discurs moral în care prăpastia separă nu în funcție de sînge, de gene și de etnie, ci numai după ticăloșie. Fascismul și comunismul stau de aceeași parte a baricadei. Împreună cu totalitarismul, cu extremismul. Împreună cu un arsenal întreg de bestialități și cruzimi. Tot acolo este cinismul diabolic și prea adînca aplecare a omului spre odioșenii îndreptate, din cauze aparent diferite, împotriva celuilalt. Hitler, Stalin și pleiada și-au născocit ținte, le-au numit diferit. Ura față de om a fost, însă, la fel de uriașă și de covîrșitoare. Ca și în spectacolul acesta, am trăit cu toții pe aceeași scenă. În fața și în spatele gratiilor. Familiile și-au dus povestea mai departe. Unii prizonieri în temnițe comuniste sau hitleriste, alții, prizonieri în spatele Cortinei de Fier. Unii iubind, alții urînd. Unii semnînd pactul cu Mefisto, alții rezistînd. Ce este umilința și cînd ne atinge? Despuiați de tot și de toate, prizonierii din orice pușcărie, evrei sau anticomuniști, își cîntă povestea. Instrumentele de suflat fac o fanfară care urmează moartea-îngheț din noi, din istoria la care, unii, am fost complici. Sau nu. E clar-obscur. E noaptea din ființele păcătoase. Ce este fericirea, Maestro? Pe verticală sîntem singuri. Cu bagajul personal. Și cu conștiința individuală.
Mi-ați scris, atunci cînd lucrați la spectacol, că mergeți cu actorii la Auschwitz. Că veți rămîne acolo cîteva zile, și cîteva nopți. Eu am fost la Sighet, una dintre pușcăriile în care comuniștii au vîrît și au ucis oameni pentru care libertatea nu a fost o vorbă în vînt. Voi merge și eu la Auschwitz. Intersecțiile sînt necesare. Nu există o graniță trasată limpede între viață și teatru. Oamenii se plimbă și pe teritoriul ficțiunii, și pe cel al realității. Și își duc cu ei destinele. Spectacole ca acesta, ca Cevengur, ca Gaudeamus sau Claustrofobia, ca Vania sau ca Lear ne aduc împreună. Nu știu pentru cît timp. Împreună este atunci cînd îmi sparg lanțurile în care m-am încătușat și nu vreau să fiu singură. Împreună este atunci cînd îmi pasă. Cînd devoțiunea fantastică a acestor actori mă tulbură. Într-un fel, ceva din mine pleacă odată cu ei. Ceva din ei, din dăruirea lor, din disciplina lor, din inteligența lor, din venerația lor față de teatru și față de dumneavoastră rămîne, de fiecare dată, cu mine. Vă urmăresc ritualul: pășiți încet-încet pe scenă, pînă la rampă. Vă aplecați, salutați. Vă întoarceți, apoi, cu fața la actorii dumneavoastră. Îl priviți, pe fiecare în ochi, și îl aplaudați pe fiecare în parte. Ca un dirijor care își salută fiecare muzician din orchestră.
Mi-am permis să-mi petrec această noapte cu dumneavoastră, Lev Abramovici Dodin. În tihnă. Acum, apar stele pe cerul dimineții mele. Cu bine!“