Dacii și danii

Distanța în linie dreaptă dintre București și Copenhaga este de 1.500 de km. România aparține spațiului carpatic, Danemarca – celui scandinav. Teritoriul României este compact și echilibrat, cel al Danemarcei fragmentat la extrem: o peninsulă și o sumedenie de insule. În pofida acestor diferențe vădite, între cele două zone a existat în vechime o inefabilă punte spirituală, sprijinită fragil pe două paronimii: cea dintre „geți“ și „goți“ și cea dintre „daci“ și „dani“. Compilând-ul pe Cassiodor și, prin el, pe Dion Chrisostomul, istoricul got Iordanes (sec. VI) confundă numele de „get“ cu acela de „got“. „Iordanes – relevă Mircea Eliade – urmărea mai ales glorificarea «strămoșilor» săi, geții.“ După opinia aceluiași istoric medieval, Zalmoxis și Deceneu sunt aceia „care au civilizat pe goți, în țara fabuloasă a strămoșilor lor, Dacia“. Și încă: „La începutul Evului Mediu, termenii de Gothia și Getia se aplicau Danemarcei și peninsulei Iutlanda, iar pe hărțile medievale Danemarca era Dacia sau Gothia, căci în Evul Mediu daci era sinonim cu dani. Adam de Bremen amestecă goți, geți, danezi și daci și-i numește pe toți hiperboreeni.“

A încerca să percepi, la începutul mileniului III, ecoul tainic al unor legende medievale nu seamănă deloc a demers științific. Rămâne în schimb un spațiu deschis reveriei, care poate hoinări fără sfieli metodologice. Și unde ar putea s-o facă mai slobod decât în câmpul literaturii? Să vedem ce se spune în acest sens despre danezi, cu specială privire la modelarea de către ei a romantismului: „Înflăcărării juvenile a unui Oehlenschläger îi succede treptat un romantism îmblânzit, ai cărui maeștri se mulțumesc să cultive temele romantismului, acceptat deja de public, cu o artă desigur mai matură, dar totodată mai puțin inspirată.“ (Carl Gustav Bjurström); „Romantismul danez se deosebește de romantismul german prin teama sa de exagerat, de vag, de mistic și de exaltare. El apare îndeosebi ca o reacție contra raționalismului generației precedente și importanței date de ea rațiunii în dauna sentimentului, imaginației și intuiției.“ (Ludvig Krabbe); „Latura shakespeariană, poate chiar spectaculoasă, a romantismului german, misticismul său confuz, predilecția sa pentru opere monumentale și neterminate, toate acestea au rămas străine literaturii daneze, care prin instinctiva sa dorință de claritate, prin gustul său pentru construcțiile echilibrate, prin secreta sa preferință pentru o existență înțeleaptă și luminoasă, plămădită din duioșie idilică și melancolie zâmbitoare, se va reconcilia destul de repede cu raționalismul generației precedente. […] Putem așadar susține că, în Danemarca, romantismul se revarsă într-un veritabil clasicism.“ (Frédéric Durand).

Parcurgem aceste rânduri cu sentimentul neted că, undeva-cândva, am mai citit ceva asemănător. E o caracterizare a romantismului românesc, aparținând lui Tudor Vianu: „Punând bazele dezvoltării ei artistice moderne în epoca romantismului și împrumutând de la acest curent literar multe din procedeele și temele lui, literatura română mai nouă nu s-a lăsat în general contaminată de excesele romantice. Chiar când, aducând sacrificii pe altarul gustului zilei, unii scriitori minori au cultivat inspirația tenebroasă, bizareria macabră sau deznădejdea byroniană, producția lor n-a trecut pragul epocii și n-a fost selectată de epocile următoare, înclinate a reține pe scriitorii de bun-gust, fideli față de realitate și măsurați în manifestarea lor, adică pe Gr. Alexandrescu, pe Constantin Negruzzi, pe Vasile Alecsandri, pe Al. Odobescu, poeți și naratori porniți din romantism, dar care, prin ponderea subiectivității și echilibrul expresiei, fac mai degrabă figură de clasici.“

Paralelismul celor două perspective este bătător la ochi: ambele romantisme curg într-o albie comună, preiau teme și procedee ale curentului, dar îi evită consecvent exagerările, cultivă claritatea și echilibrul expresiei, sfârșind prin a ancora la țărmul clasicismului. Ținând seama de faptul că, sub aspect etnic, geografic și istoric, Danemarca și România nu au nicio afinitate, ar trebui să căutăm o altă explicație a înrudirii semnalate mai sus. Nu este cazul totuși să invocăm factorul ancestral, adică timpul în care geții erau confundați cu goții, iar dacii identificați cu danii. Este suficient să citim literatura daneză cu ochiul simpatiei noastre pentru ca enigma de la care am plecat să capete noi dimensiuni și, nedezlegată, să ne tulbure mai departe.

(Din volumul în curs de apariție Vedere din Elsinor. Excursiuni în literatura daneză)