Savu Popa. Molda sau Jocul strigoaicelor

Dănilă era porcarul Ocnei. Se îndeletnicise cu această meserie încă din tinereţe, chiar din adolescenţă. O deprinsese de la tatăl şi de la unchiul său, cu care călătorise adesea prin satele vecine să vadă, să vândă, să cumpere purcei de tot soiul. Uneori, ajungeau până în sudul ţării, acolo, unde se găseau porci din rasa mangaliţei. Călătoria dura mult şi era extrem de obositoare, de primejdioasă. Se deplasau cu două căruţe, în prima se aflau el şi tatăl lui, în a doua, unchiul, care cânta tot drumul. În spatele lor duceau sau aduceau porcii. Se vădeau a fi buni comercianţi, buni negociatori. Stăpâneau de mirare, pentru nişte oameni care abia ştiau să scrie, arta negoţului, care exista în familia lor din moşi-strămoşi. Toate făceau parte dintr-un ritual. Acelaşi, de la caz la caz, dar parcă pe alocuri diferit. Modul în care convingeau, la un pahar de vinars, cumpărătorul, prezentarea porcilor, detaliată, privirea aţintită ca un vârf de săgeată în privirea celuilalt, întrebările referitoare la vârsta, modul de hrană al bietelor animale. Apoi, aveau loc glumele deocheate ale unchiului sau râsul tăios al tatălui, în urma căruia, orice nehotărâre sau înşelătorie dispăreau rapid. Mâhnirea şi tăcerea grele, ameninţătoare ca o prăvălire de bolovani, ale tatălui când simţea că ceva nu merge oblu, uns cu untură, cum obişnuia el să zică. Bonomia, curajul, vorba grea, la fel de grea ca un pumn dat de un boxer nervos, ale unchiului, atunci când tăcerea tatălui se prelungea foarte mult, semn că ceva nu merge, scârţâie din ce în ce mai aprig. O tăcere de zid prin firidele căruia începeau să iasă flintele unor arme.

Totodată, aceştia mai aveau un obicei pe care îl urmau, oriunde s-ar fi aflat. După ce afacerea dăduse semne de izbândă, adică se înţeleseseră de minune asupra preţului, modului de transport, imediat intrau în grajd, se apropiau de purcelul cumpărat şi fiecare dintre ei, tatăl, unchiul şi băiatul, aruncau pe animalul agitat, câte un păhăruţ de răchie. Dacă purcelul se agita şi mai tare, parcă usturându-l grăsimile, însemna că avea şoric bun.

Dănilă avea toate aceste amintiri, încă vii, de parcă ieri ar fi avut loc fiecare scenă. Mai ales că şi el făcuse aceeaşi meserie toată viaţa, fără vreun ajutor anume. Nici acum, la bătrâneţea care venea din urmă ca un munte surpându-se peste vreun sat, nu era ajutat de cineva. Se ducea singur, aranja mai mult vânzări de porci între familiile din zonă sau cel mult, din satele vecine. Ca om, mai ales, când se ducea pe la unul sau altul, era un amestec dintre ghiduşia şi felul hâtru al unchiului şi seriozitatea melancolică, înţelepţită a tatălui.

Odată, porcarul ajunsese prin Cristian. Satul de peste deal de Ocna, un deal înalt, asemănat nu de puţine ori cu un munte mai mic. Ajunsese acolo pentru o afacere de zile mari! Deşi se urnise greu de acasă, încă de dimineaţă, tot efortul merita, că, de, acum la bătrâneţe mai are nevoie omul de un ban mai rotunjit, pentru boane de leacuri şi altele… Mersese să aranjeze afacerea, pentru vreo opt familii din Ocna, care doreau să cumpere porci din Cristian, o rasă de mangaliţa adusă din sud de alţi porcari din acest sat. A plecat cu un tren de navetişti, până la Sibiu. De acolo, îl dusese o maşină, care venea de la Presaca, până în Cristian. A stat mai mult. Până s-au tocmit, până au căzut la o înţelegere, timpul a trecut. Fiind şi început de iarnă, se făcuse noapte de-a binelea. Hotărâseră să vină cu banii după porci, peste o săptămână, înainte de începutul lui decembrie. Deci, totul mersese ca uns, cu cea mai bună untură! În cele din urmă, omul nostru simțise că e timpul să meargă spre casă. Cine să vie după mine! Zmeul! Mă duc pe jos, doar poci merge şi ştiu dealul care ne desparte, ca pe tatăl nostru. Doar pe aci umblam când eram ţânc. Nu vă fie teamă, nu mă spariu io de orice lighioană! Poa să hie cu tri capete! Am bâta. Vremea e bună.

Cu toate stăruinţele acelor oameni, care i-ar fi oferit adăpost, el nu se lăsa înduplecat nici în ruptul capului. Însă, era de neclintit în hotărârea lui. Ce mai, un om educat nu deranjează! Nu se face!Nu ninje, nu ploauă, timpul îi oblu, numa bun de umblat, doar are două chicioare care încă îl mai ascultă. După, fie ce o fi!

Îşi calculase că ar trece pădurea care desparte cele două localităţi, în vreo oră, aşa, la pas domol. Nu şi nu, mâne trebe să vă treziţi devreme, ce mai trebe să vă stau şi eu pe cap ca iel cu coarne la poarta popii. Şi-a luat băţul, desaga, a dat şi ultimul păhărel pe gât, cât ai clipi, şi a pornit în susul uliţei spre pădurea tot mai întunecată care i se deschidea înainte, morocănoasă. Cu cât păşea mai mult, cu atât intra mai repede în adâncul ei. Zgomotele se amplificau amestecate. Zgomote de frunze îngheţate, zgomotul ierbii ce lucea fantomatic şi mai apoi, zgomotul cerului de un senin ameţitor. Toate acestea ar fi fost suficiente să pornească şi să amplifice o stare de nelinişte. Doar că babul trecea oarecum indiferent, cu gândurile aiurea, la muierea lui, Leana, la faptul că mâine se vor trezi şi ei tare devreme, vor merge mai întâi la animale, vor mânca din caşul proaspăt, vor bea un pahar de răchie, de anul trecut, care prinsese un gust aparte, apoi se vor apuca de frământat. Mai întâi, vor răsturna cei doi saci plini ochi cu făină în moldă, după, vor turna apa. Şi apucă-te, Leano de frământat până n-om mai putea, până om ajunge să ne frământăm unul pe celălalt. Dar cine va mai avea ca ei, mândrii cozonaci, mândre pite cu o culoare ca de aur! Nimenea, ştia el bine. Dar în tot acest timp, nu le va părea rău de atâta zdroabă, căci vor veghea să iasă totul ca la carte. Apoi mai e şi acel miros de rumeneală care va creşte din ce în ce, se va întinde în toată casa, ademenitor ca un şarpe flămând. Şi le va prii, vor simţi cu adevărat că vin sărbătorile.

Dar vinovată de toată această fericire descoperită încă din copilăria sa, vinovată de colacii ăştia de aur, cu gust de aur, era molda. Din lemn de fag, crăpată tot mai tare, bătrână de numa, mai bătrână cu cel puţin 30 de ani decât el. Molda în care stătuse când era cât un pumn de om. Când se născuse, vremuri grele, ai lui, familie numeroasă, nu aveau unde să îl culce. Pentru o vreme bună, folosiră molda pe post de pătuţ. Şi aşa stătea uitată de toţi, în vreun colţ întunecat al casei! E o legătură specială între el şi obiect. De câte ori o atinge, simte aşa o linişte care îi acoperă inima, ceva neduşmănos, care îl protejează şi îl fereşte de tot răul. Rămăsese ceva, o urmă umană, încă de atunci, printre crăpăturile tot mai mari, care se înmulţeau des, pe trupul ei lemnos. Bătrâna noastră harnică şi bună! Bunica noastră de lemn, dragă! Îşi aminti acum şi de visul straniu, pe care l-a avut în copilărie şi în care parcă, obiectul căpătase viaţă. Visase că rămăsese singur în casă. Ai lui se vedeau în depărtare, cu boii, cu carul plin de toate lucrurile lor. Încercase să îi strige. Glasul îl lăsase imediat şi ieşise din gura lui ca un abur roşiatic, sâsâitor ca un şarpe care, eliberat, se înălţa tot mai sus. Se întorsese în casa goală. În mijlocul camerei din nente, adică cea de zi, mai rămăsese doar molda, răsturnată şi care se mişca. Când o dăduse cu piciorul la o parte, sub ea colcăiau zeci de şerpi coloraţi, care se luptau, se sfâşiau între ei.

După ce îşi aminti visul, era deja pe dealul Strigoiţei. Imediat urma localitatea lui. Însă, fu oprit din urcare, de un ţipăt ascuţit, de veselie, de joc aflat în plină desfăşurare. Privi în toate direcţiile. Se pornise din nou, călca mai repede şi când ajunse în vârful dealului, la mică distanţă de el, în jurul unui foc, se învârteau în hora scânteietoare fete şi femei care păreau cu minţile pierdute. Emanau o lumină stranie, iar hora mergea când mai repede, când mai lent. Ele chiuiau, râdeau cu o și mai mare intensitate şi rosteau din când în când nişte vorbe ciudate, ce aduceau cu descântecele. Muzica venea şi ea de undeva, când mai de aproape, când mai de departe. Deşi nu se zărea nicăieri vreun instrument. Dintr-o dată simţi că ceva îl apasă în interior, ca o armată de furnici care îi răscoleau toate organele. Le privea fermecat jocul.

Erau strigoaicele. Veniseră din nou pe dealul lor. Nu le mai văzuse până acum. Din copilărie cunoştea povestea lor. Apar pentru câteva nopţi, în vârful dealului, joacă, petrec, se bucură ca nebunele de nimic şi de toate, sunt libere, cele mai libere spirite din univers. Dar şi cele mai malefice. Arătau exact cum le ştia el din poveştile auzite de atâtea ori, de la unul sau altul. Ireal de frumoase. Dar toţi aceia care le zăriseră, rămăseseră după, cu minţile rătăcite. Pesemne că asta se va întâmpla şi cu el. Trebuia să plece. Dar pleacă dacă mai poţi! Picioarele îi deveniseră doi bolovani, ca cel din faţa casei lui. Nu voia nici să le atragă atenţia. Se temea. Puteau deveni răzbunătoare, dacă le încălcai teritoriul.

Brusc, una dintre ele, o tânără, se întoarse spre el. Avea ochii ca doi cărbuni care sfârâiau roşiatic şi nu se oprea din râsul acela isteric. El devenise o stană de piatră. Voia să se întoarcă, să o ia la fugă. Dar nu putea să mai facă vreo mişcare. Dacă murise, murise şi gata! Dacă mai era viu, îşi spunea că, nu ar fi riscat să se mişte în vreun fel, căci cel mult, s-ar fi prăvălit de pe deal. Jos i-ar fi rămas oasele până te miri când. Ştia, tot din copilărie, că trebuia să le spună ceva, ca o scăpare, să le arate prietenia, că e om blând, cinstit, inimos, să se întoarcă acasă, la ale lui, viu şi nevătămat.

Sporească-vă Dumnezeu jocul!

Și ție făina în sac!

Şi izbucniră într-un râs atât de puternic, încât babul era convins că reuşiseră să sparie tot ce era în jur. Un moment avusese impresia că dealul începuse să se surpe. Auzise nişte zgomote în interiorul pământului. Se prinseseră din nou într-o horă, de data aceasta şi mai nebună, mai isterică. Babul gândea că mintenaş urma să se crape ceriul peste ei!

Închise ochii. Când îi deschise, nu mai era nimeni în preajmă. Noaptea devenise mai adâncă şi mai tăcută. Nimic nu mai respira. Aerul parcă se sfârşise de tot. Dar el se simţea foarte calm, împăcat cu sine, deloc speriat. Era viu, nu păţise nimic. Doar sudoarea îngheţată, care îi strângea spinarea ca într-o crustă, doar ea îi mai amintea prin ce trecuse.

Ajunsese acasă. Era aproape dimineaţă. Drumul la coborârea dealului i se păru mai lung decât toată călătoria aceasta de vis beteag. După ceva timp, se sculase şi Leana. Imediat, se apucară de treabă, după planul stabilit de Dănilă. Femeia îl întrebase scurt despre ce făcuse, ce nu făcuse ieri. Fusese obişnuită să nu întrebe prea mult, să fie cumpătată. Doar erau treburi bărbăteşti, care nu erau de ea şi nici nu voia să se mestece în ele. El îi răspunsese la fel de scurt, prin două trei, cel mult patru vorbe despre cele făcute. Nu a pomenit nimic de întâlnirea din deal! Ar zice că iar a băut până şi-a chiert minţile! Nu avea chef să se ia cu ea în gură. Simţea de abia acum oboseala, o oboseală bolovănoasă care i se plimba prin corp, râzându-și de el la fel de isteric ca acele femei păcătoase.

Însă, nu observară din prima, dar cu cât puneau mai multă făină în moldă, sacul nu se golea nici pe jumătate! Primul sac nu dădea semne că s-ar sfârşi. Era tot mai greu. La început au fost doar uşor miraţi. Într-adevăr, sacii arătau mult mai grei decât ieri. Femeia s-a bucurat, spunându-i că, uite, au făcut o tocmeală bună să cumpere de la Văsălie sacii aceştia bogaţi! Se vede că e om cinstit, o pus din suflet şi cu suflet! Dar sacul, tot primul, era din ce în ce mai greu. Făina nu se mai sfârşea, curgea parcă de undeva de dincolo de el, din aer. Îl luară amândoi şi pe celălalt. Acesta, părea şi mai greu. Erau cât pe ce să îl scape.

Sporească-vă Dumnezeu jocul!

Și ție făina în sac!

Şi făina creştea, ieşea din moldă, din primul sac căzut pe jos, din al doilea. Creştea, acoperea totul în jur, în timp ce râsul nebun al femeilor prinse în hora fără sfârşit se întețea.