Povestea retragerii în visare prin inelul privirii

Un discret fir autobiografic, vitraliile fastuoase ale orașului spectral, proiectat, deseori, într-un neguros și problematic ev mediu, istoria poemului care refuză să se scrie și căutarea înfrigurată a unui spațiu securizant, identificat, cel mai adesea, în carte și visare – acestea sunt temele și motivele lirice care unesc cele șapte cărți ale lui Dumitru Chioaru, Seară adolescentină(1982), Secolul sfârșește într-o duminică (1991), Noaptea din zi (1994), Radiografiile timpului (1998), Vara de fosfor (2002), Viața și opiniile profesorului Mouse (2004) și Clipe fosforescente (2007), adunate, acum, într-o selecție de autor în antologia Respirație subacvatică (Iași, Editura Junimea, 2020). Încă de la primul poem al primului volum, Dumitru Chioaru spune povestea retragerii – în , într-un univers domestic, în liniștea cinei și în curiozitatea fără frison pentru știrile de pe glob –, dar, mai ales, a pericolelor care pândesc reveriile tulburate doar de vocea mamei, auzită „ca-n vis“: visarea nu e calea pitirii în spațiul securizant, ci explozia acelui teritoriu, năruirea lui: „Seară plină de așteptarea cinei./ O, curiozitatea mea trează/ în febra ultimelor știri de pe glob!/ Tresari la vocea mamei ca-n vis/ – ceilalți în aburi cinând –/ ridici liniștea; plescăi puțin;/ conversație aprinsă între părinți;/ îți strângi picioarele; ți-e urât;/ te retragi; liniște neagră-n frunziș./ Apoi te clatini slab în lumina televizorului;/ negru în colț așteaptă patul desfăcut/ te dezbraci; burează veioza –/ o, gândurile aiurea volbură lângă tâmplă/ când grăbit îți închei nasturii și dârdâind/ te arunci în zăpadă – sublimă/ noaptea picioarelor albe!/ Inima străvezie fâlfâie-n cameră;/ visele ard descompunându-te“ (Seară adolescentină).

O continuă pendulare între carte – refugiu și univers alternativ la o lume care amenință, agresează, țipă, surpă ființa – și inelul privirii (sau, altădată, „cercul privirii“, „inelul pierdut“ ori „povara inelelor“ prin care se măsoară vârsta) este poezia lui Dumitru Chioaru, chiar de la poemele cărții de debut; puntea șubredă, firavă pe care calcă dinspre carte spre minunățiile și ororile de dincolo de inelul privirii e puntea lui parcă, a dubitativului și condiționalului, creând un halo unde se nasc toate iluziile și, în primul rând, femeia: „Primăvara pe câmp vine o flacără verde/ odată cu profilul/ femeii (în timp ce udă florile/ în balconul alăturat) pe fondul de lumină/ inutilă fiindu-i îmbrăcămintea;/ las cartea/ și ochii coboară închiși/ o cascadă –/ sunetul unor tocuri/ pe scări. Și iarăși/ mâinile femeii apropiindu-se parcă/ ar da la o parte o mulțime de ramuri –/ o, flacăra unduitoare a părului/ alunecă mereu în inelul privirii și piere/ în suflet ca pe un câmp – înverzind“ (Reverie de primăvară). Inelul privirii e poarta prin care se trece dincolo, în lumea visată și, deopotrivă, amenințătoare, iar povestea acestei (pe)treceri are ceva din ingenuitatea și feeria basmului (ca în acela care istorisește drumul unor brotăcei, prin „inelul zânei“, spre mirabila Vale a Brotăceilor), dar și din cruzimea jocului cu imaginile trupului despicat – una din metaforele obsedante care va urmări poezia lui Dumitru Chioaru, de la primele cărți, unde se vorbește despre un „piept răsfrânt“ (Mărul de frăgezime uranică) și despre „trupul unui animal despicat“ (Toamnă în așteptare), până la textele din Secolul sfârșește într-o duminică (aici poetul visează „o secțiune prin trupul încă aburind“) și „Noaptea din zi“, cu „trupul despicat între ieri și azi“; cartea și inelul privirii sunt părțile trupului despicat al acelui cineva care „se închide în casă și aruncă afară cheia“, bolnav de cuvinte, sperând în iluzoria salvare prin puterea visării: și când nu se (pe)trece în visare, poetul alunecă într-o picturalitate bizară, intensă (cu fotografiile vechi, tremurate, ale unui copil care citește o carte sau cu acelea „incinerate“ – tablouri dintr-o expoziție cu naturi moarte și stampe cu bufon aruncând din gură flăcări, brațe alungindu-se spre linia de înaltă tensiune, bătrână „cu câine la aceeași oră“, femeie la cules de mere etc.), desemnând un spațiu al cărui decor e atent lucrat de un scenograf care prelucrează minuțios detaliile spec tacolului vieții interioare: chiar și (sau, în primul rând, prin) fotografii trucate: „Fotografia în care copilul citește o carte;/ un ghiozdan lângă fereastră și mama/ ce tocmai intra tăcută în cameră/ dimineața acelui sfârșit/ precum auzul răstoarnă/ cu pisica o cană de lapte; apoi ochelarii/ copilului prin seara în care/ demult un om cobora cu o lampă/ în beci./ Profesorul în cârje/ la coadă în fața chioșcului știind/ în același timp că ajunge/ precum elevii resemnați la intrarea/ pe porțile școlii; fumul țigării/ șerpuind ca flacăra din sobă/ «asemenea seri se întorc de demult»/ citește și toamna îngălbenește odată cu ceaiul/ peste fața de masă – totul se prelinge/ spre cimitir doar omul târziu/ coborând cu o lampă/ în beci“ (Fotografie trucată).

Împotriva uitării și a memoriei care se pierde, pentru a ocroti amintirile „mai dulci când toamna ruginește orașul“, par a fi scrise multe dintre poemele cărților lui Dumitru Chioaru. Dacă în volumul de debut poetul evoca o cină în familie, vocea mamei, amintirile fixate în imaginile dintr-un album, arborele genealogic, înscrisuri de familie („în sertarul mesei câteva hârtii/ prin care «se adeverește că D.C./ a ridicat casa pe pământul lăsat de părinți» –/ scrisori cu litere mici/ cât sprâncenele tale;/ o frunză din toamna de acum treizeci de ani“ – Persistența melancoliei, școala și „profesorul în cârje“), în cărțile următoare Dumitru Chioaru se folosește de ceea ce psihanaliza numește amintire-ecran, adunând, în susurul sângelui care „irigă tăcerea“, fragmente despre „viața netrăită a strămoșilor“, despre ziua genezei și, încă mai departe, din vremea când „dintr-o ființă eram cu mesteacănul“, de pe când femeia se întorcea „între coaste“, din îndepărtata lumină cu „eu însumi fără mâini fără pleoape fără inimă“ și cu oameni „prefăcuți în cerbi“; toate se structurează în două zone complementare: ograda copilăriei, cu grădina în care „năvăleau niște zmei cu fețe pline de coșuri“ și cele cinci cercuri ale pierderii și regăsirii ființei interioare: „În primul cerc era un fir de iarbă/ printre alte fire bătrâne de iarbă/ mi-l amintesc în ograda copilăriei/ printre pietre ieșea râzând la soare/ Și repede-l plivea câte un cioc roșu de pasăre/ sub ochii înroșiți de lacrimi/ în al doilea cerc se ridica un mesteacăn/ printre alți mesteceni – o pădure/ topoarele roșii la pământ au culcat-o/ unul întâmplător a rămas în vântul pustiu și roșu/ în coroana lui s-a închis al treilea cerc/ omizile roșii urcau în șiroaie/ pe nervurile frunzelor până când/ în al patrulea cerc a rămas doar o cruce/ pe zările roșii de sânge/ de pe cruce a coborât cineva smulgându-și/ mâinile și picioarele din cuie/ în al cincilea cerc/ ca un fir de iarbă prefăcut în inel/ pe degetul mic al unui copil fără tată“ (Al treilea cerc): al cincilea cerc, iată, este inelul miraculos de unde poate începe și unde sfârșește totul. Uneori, ca pentru a marca importanța firului autobiografic, poemul începe ca „Amintirile“lui Creangă și cu o cunoscută sintagmă rimbaldiană („Nu știu alții cum sunt dar eu… eu sunt altul/ sunt alții deși/ voi scrie un poem despre mine/ așa cum începe orice“), continuă cu un înscris care nu lasă dubii asupra referentului din rimbaldianul eu sunt altul („Funcționara de la ghișeu căscând somnoroasă/ îmi graseiază numele privindu-mi/ actul de identitate/ – data și locul nașterii?/ – 19 octombrie 1957 Sângătin/ – unde se află pe hartă?/ – departe de lume departe/ de șosea și calea ferată/ într-o vale legănată de păduri“ – 19 octombrie 1957 Sângătin) și închide între parantezele textului, pe drumul cuvintelor, întregul „bagaj“ al unei existențe care curge din aval spre amonte: sau într-un tren din fața căruia se aruncă șinele pentru a-l dirija înapoi, spre învierea tuturor în poem: „Pune-ți între paranteze viața trecută! mă sfătuia/ îngerul pe jumătate căzut/ în deșertul roșu –/ pune-ți între paranteze amintirea cărării din grădină/ pe unde te întorceai copil cu sânul plin/ de mere căpșuni pepeni altădată c-un iepure/ rătăcit printre straturi de morcovi și pătrunjel/ pune-ți între paranteze drumul prin lanul de grâu/ vântul roșu care smulgea grâul din rădăcini/ gara mirosind a țigări proaspete și a țigănci/ ce dormeau cu ochii negri deschiși/ ca niște tuneluri fără capăt/ scoate șinele trenului și aruncă-le ca pe potcoave/ pierdute de cai în urmă“ (Învierea în poem).

Învierii în poem îi corespunde, în logica discursului liric al lui Dumitru Chioaru care – spune, cu dreptate, Al. Cistelecan – „într-ascuns, de la bun început a făcut o investiție mistică“ -, teritoriul numit cuvântul-trup și trupul-cuvânt, explorat, mai ales, în Secolul sfârșește într-o duminică: „Ziua genezei/ cu ziua dinlăuntru la fel de luminoasă/ la fel de aproape/ cu două pagini albe – între ele/ hârtia de indigo; noaptea primordială/ – dar deodată –/ poemul e o copie la indigo/ după ziua creației/ legea morală deasupra se înalță/ pe scara verticală a oaselor/ și în loc de piele cerul înstelat/ cu calea lactee/ de-a lungul șirei spinării/ tras peste trup –/ la fel de luminoase/ la fel de aproape de noaptea primordială/ cuvântul trup imprimă și/ trupul cuvânt“ (După ziua creației). Este aici, în aparență, un alt fel de narcisism liric, din care se vede că poezia – esența ei – rămâne romantică, dincolo de vremuri, mode și modele poetice. Poemul e, la Dumitru Chioaru, o expresie a trupului; ni se revelă poeticitatea maximă a unui „lucru“ despre care cei vechi nu credeau a avea vreo legătură cu spiritualitatea: „învelișul efemer“ al trupului devine, el însuși, spirit.

Plasând poezia, originea și „finalitatea“ ei, în zona de (re)acțiune a bino ­mului amintit, dar și poeme precum Pe globul imens de hârtie, Mă luminez de verde, Umbre în jurul umbrei mele, Dintr-o îndepărtată lumină din volumul Secolul sfârșește într-o duminică sau Gardul de sârmă din Noaptea din zi, poate și abordarea teoretică a textului poetic din cărți precum Poetica temporalității. Eseu asupra poeziei românești (2000) și Arta comparației (2009), au putut face din Dumitru Chioaru un poet livresc („Chioaru scrie o poezie discretă, fină, livrescă, ușor sentimentală, cultivând cu rafinament imaginile plastice“, spune Nicolae Iliescu în „Dicționarul general al literaturii române“); în fapt, poezia lui Dumitru Chioaru – scrie Al. Cistelecan într-o foarte exactă prefață la antologia din 2007, „Clipe fosforescente“– „filmează realul în beneficiul unei transcendențe diafane“. Mai mult încă, poetul – acel cineva care „are cap de licornă“ și „scrie pe coli de papirus“ – explorează în toate cărțile sale doar sinea, (i)realitatea din chiar centrul realului filmat/ fotografiat; cu vorbele poetului însuși: el e verde („Mă luminez de verde/ și intru înfrunzind/ în poem“, declară într-un poem al volumului din 1991), e transparent („Îmi acopeream fața cu mâinile – erau transparente/ îmi acopeream ochii cu pleoapele – erau transparente/ pielea se făcea transparentă“, spune, tot acolo, într-un autoportret), iar viața-poezia sa e un șir de clipe fosforescente, ca o vară de fosfor, când cuvintele sunt „mai reale decât lucrurile“. Iată asemenea cuvinte mai reale decât lucrurile, în poezia lui Dumitru Chioaru: pădurea cerbului totem, orașul „miriapod de singurătăți“ și lumea „nebună nebună în dans“ de la douăzeci de ani („de câți ani suntem în ’77?“, se întreba Dumitru Chioaru în Vara de fosfor), boema din Clujul „Echinox-ului“ și Sibiul, orașul-vitraliu cu peisajele și temele sale medievale, atât de apropiate paradigmei de sensibilitate a poetului, pe urmele „cerchiștilor“ care „au întinerit balada la mijloc de veac douăzeci“, alienarea într-un univers – „orfelinat al cerului“ –, creat de profesorul Mouse, visând la un computer „cu fața împietrită de gânduri“, în pădurea tehnică, tânjind după mirosul cernelii răsturnate pe masă și după „conturul ciocănitoarei ritmând codrii adânci de simboluri“: ca în acest testament postmodern, cu toată amărăciunea și râsu’ plânsul său: „Și tu Poesie la ce mă mai cauți?/ cu mers de fecioară mioritică/ și același anunț te așteaptă/ complotul tăcerii/ pe l-apus de soare – îți voi lăsa/ testamentul meu postmodern:/ și de-o fi să mor/ la televizor/ să spui în răspăr/ tristul adevăr/ că m-am îmbarcat/ pe vaporul beat/ și-am dat pe ocean/ de-un leviatan/ și sabia mea/ e în burta sa/ iar tu Poesie/ să-mi fii făclie/ pe unde voi merge/ urma de mi-o șterge/ și voi poposi/ fără a mai fi/ umbră pe pământ/ numai în cuvânt –/ în locul Poesiei la trezire/ pe ecranul computerului tremura/ ca pe-o baltă din copilărie/ barca mea de hârtie –/ hai să mai încercăm o dată!/ hai!“.