Peștele pe uscat. Nicolae Manolescu în dialog cu Daniel Cristea-Enache

Dacă direcția istoriei nu mai putea fi „întoarsă“, cum spuneți, în anii 1990, referindu-vă la revenirea României la monarhie, acțiunea politică, a dvs. și a altora, era sortită să accepte ceea ce nu putea schimba? De ce este nevoie pentru ca un om politic să poată crea, alături de alții, istorie sau să o poată modifica decisiv? Iar dacă nu oamenii politici influențează realitatea istorică, atunci cine o face?

Oamenii politici sunt cei care fac politică, asta e evident, dar nu e la fel de evident că ei fac istorie. (Atenție: istorie nu istoria!) A face politică e una, iar a face istorie e alta. Există destui politicieni care nu fac nici măcar politică. În orice caz, mult mai puțini dintre politicieni fac istorie. Nu doar azi, ci întotdeauna. Odată cu PAC, am avut clar în minte faptul că generația noastră caută să semene celei pașoptiste. Iartă-mi, dragă Daniel, orgoliul. Sau, dacă preferi, naivitatea. Dar lucrurile așa au stat. Cu alte cuvinte, încercam să conciliem ideea de politician cu aceea de intelectual. Era la modă la începutul anilor 1990 dezbaterea publică privitoare la definirea celor două categorii socio-profesionale. Am citit câteva studii pe această temă. Prea sofisticate și prea puțin lămuritoare. Simplu spus, politicianul e rareori un lider de opinie. El n-are de obicei idei nici pentru folosul propriu. Altfel spus, n-are nicio treabă cu politicul, obiectul muncii lui fiind politica. Am mai discutat despre asta. În general vorbind, politicul ține de teorie, politica, de practică. Intelectualul, în schimb, e iubitor de teorie și nu pare capabil de cine știe ce pragmatism. În asta constă diferența principală dintre politician și intelectual. În măsura în care îi considerăm în stare pură. În realitate, nu există însă decât combinații. Înțelegi acum de ce i-am luat drept model pe pașoptiști. Ei au fost primii intelectuali români care au jucat roluri de politicieni. Mai mult, ei au făcut istorie. Unirea Principatelor a fost opera lor. O generație excepțională, așadar. Cum am fi dorit să fie și a noastră. Profesionalizarea meseriei de politician s-a produs mai târziu: în secolul XIX, când junimiștii au dat naștere unei aripi a Partidului Conservator și au ajuns să ocupe funcții importante în stat (Maiorescu a fost de mai multe ori ministru și parlamentar, apoi prim-ministru, conducând în 1913 prima Conferință Internațională de Pace care a avut loc în țara noastră) sau după Marele Război. În aceste condiții, de ce n-am fi sperat și noi la acest statut după 1989? În legătură cu profesionalizarea, aș adăuga un lucru: noi eram conștienți că nu politica e profesia noastră. Ne consideram mai degrabă intelectuali implicați de nevoie în politică. La începutul anilor 1990, când Ana Blandiana era membru în CPUN, s-a întâmplat o dată sau de două ori să mă ducă acasă cu mașina condusă de Romulus Rusan, soțul ei. Ne opream pentru câteva minute în impasul din Drumul Taberei unde locuiam și mi se plângea că părăsește zilnic ședințele CPUN pe la ora șase seara, după ce toate deciziile fuseseră votate, ca să afle din buletinul de știri televizat de la ora opt că altele se hotărâseră la ședință. „Cine schimbă deciziile“?, am întrebat-o cu prima ocazie. „Iliescu“. „Dar el nu pleacă odată cu voi?“ „Niciodată“. „Și tu de ce nu stai până la capăt?“ „Fiindcă vreau să și scriu“. Până la urmă, a fost obligată să aleagă între politică și literatură. Iată care e problema intelectualui în politică: alegerea între două meserii, în fond, incompatibile.

Nu puțini dintre colegii și prietenii mei mi-au reproșat că am intrat în politică. Mă întrebau de obicei: „Ce ți-a trebuit?“ De câte ori m-am plâns de mizeriile de care am avut parte, mi-au amintit o vorbă cunoscută: „Dacă te bagi în troacă, te mănâncă porcii“. Le-am răspuns de fiecare dată că politicienii ilustrează o profesie fără de care societățile, îndeosebi cele moderne, n-ar putea exista. Fără prostituate, alte meseriașe de când lumea, da, fără politicieni, ba. Adăugam cu directă referință la cei care fac politică în prezent: „Dacă nu noi, cine?“ Nu toți mă credeau pe cuvânt. Pe cei cărora totul le mirosea urît în politică și care cârteau de pe margine, îi repezeam iritat: „Uite, eu cel puțin încerc să fac ceva, în vreme ce voi doar strâmbați din nas. Cine iese mai bine?“ Firește că am avut destul de tras în deceniul în care am făcut politică militantă. Am și învățat însă multe. De pildă, ce înseamnă să te pui în slujba altora. Cititul și scrisul mi-au făcut mereu o mare plăcere. Dar este o plăcere, în fond, egoistă și gratuită, vorba lui Montaigne. În politică, n-am avut în întreg deceniul 10 al secolului trecut niciun interes personal. O recunosc fără nicio emfază. Din simplul motiv că n-am simțit nicio clipă, nici atunci, nici în toată viața mea, gustul puterii. Un lucru mai van decât gustul puterii nu există. Am învățat cum e să conduci oameni, dar nu să le fiu șef. Am învățat să-i cunosc, nu să le comand, să-i ascult, nu să le impun părerile mele. Și, mai presus de orice, să vorbesc pe limba lor și să mă fac înțeles. Am căutat de fiecare dată expresia cea mai convingătoare. Pot să-ți dau un exemplu. O chestiune la ordinea zilei în anii 1990 era ce anume trebuie să încerce să evite politicienii, creșterea șomajului sau creșterea inflației. „De ce nu pe amândouă?“, am fost adesea întrebat. Nefiind economist, nu aveam un răspuns științific. Dar nici cei care mă întrebau nu doreau neapărat o explicație științifică. Am găsit următorul răspuns pe înțelesul majorității. Am întrebat: „Cine are mașină?“ Cei mai mulți aveau. „Puteți apăsa în același timp atât pedala accelerației, cât și aceea a frânei?“ „E clar, mi-a replicat unul, dar mie să-mi spuneți ce credeți că e mai avantajos, să vă ocupați de șomaj sau de inflație?“ Am replicat: „Cât la sută din populație este atinsă de șomaj? 15% (erau datele oficiale). Dar de inflație? 100%. Găsiți singuri răspunsul!“. Meseria mea de dascăl m-a ajutat. Politica a reprezentat pentru mine această experiență unică datorită căreia mi-am format despre semenii mei ideea că specia umană este alcătuită de o infinitate de specii și că înțelegerea acestui fapt înseamnă să fii tolerant. Vreau să-ți mai spun ceva. Intelectualii părăsesc de obicei politica după un timp relativ scurt. Profesioniștii adevărați nu fac asta. Știi de ce? Pentru că intelectualii au întotdeauna unde să se ducă. Îți amintești de cuvintele lui Marmeladov din Crimă și pedeapsă. Politicienii n-au, ei, totdeauna unde să se ducă. Asta îi face să se agațe de funcții politice ca vrejul de fasole de arac.

Să lăsăm, te rog, pe data viitoare întrebarea de ce se consideră de obicei că politicienii nu pot face mare lucru ca să schimbe direcția istoriei. E o întrebare care merită un răspuns separat și care revine, în fond, la problema obiectivității fenomenului istoric. La chestiunea: cine face istoria. (Atenție: istoria nu istorie!)