Evocări nu numai bisericești

Încă o dată Dan Ciachir se dovedește un excelent reporter retrospectiv. Nenumărate nume, date, fapte stau la dispoziția condeiului d-sale în asocieri ce evită pedanteria, cu un efect de firească plutire narativă. Secvențele trecutului dobîndesc nu doar o melancolică eleganță, ci și un fior al actualizării prin interesul emoțional pe care-l pune în joc autorul în reconstituirea lor, transmițîndu-l cititorului. Odată ce i-ai început lectura, ți-e greu să lași cartea din mînă. Nu în ultimul rînd grație turnurii pitorești cu anecdotică implicație pe care le capătă adesea împrejurările în cauză. În anii ’80, arhiepiscopul Teofil al Clujului dă dovada unei bătrînești sumețiri ortodoxe cînd refuză dorința cîrmuirii, căreia i-a dat glas patriarhul Justin, ca predicatorul american Billy Graham să cuvînteze credincioșilor în catedrala urbei: „Îl culc în dormitorul meu și plec să dorm în altă parte, însă cîtă vreme Teofil este arhiepiscop aici, ereticu’ ăsta nu are cum să cuvînteze în catedrala din Cluj, așa să știți, sărut-mîna, Preafericirea Voastră!“. Cînd tînărul Bartolomeu Anania îl conduce, posibil intimidat, pe Petru Groza la o cină festivă, spunîndu-i „Pe aici, domnule ministru…“, „glasul baritonal“ al omului politic îi dă următoarea replică aprobativă: „Eu sunt singurul domn care a mai rămas în guvernul ăsta“. La înhumarea lui Groza, se pare că însuși Gheorghiu-Dej ar fi făcut cruce. Cînd patriarhul Justinian, după ce a asistat la un spectacol cu piesa Apus de soare la Teatrul Național din Capitală, a dorit să-l felicite pe Calboreanu chiar în cabina cunoscutului actor, acesta „a căzut în genunchi exclamînd: «Cuuuuum?! Patriarhul României vine în cușca unui măscărici?!»“. Justinian n-a fost, crede Dan Ciachir, chiar atît de aservit regimului comunist, așa cum i-a mers vestea. În 1946, deci la început de drum al înaltei sale demnități, le-a mărturisit cîtorva tineri clerici dilema în care se afla: „«Voi credeți că o să înceapă războiul, o să ne elibereze americanii, regele o să revină pe tron… Bine-ar fi să fie așa! Însă eu cred că va trebui să ne obișnuim cu regimul ăsta cîteva decenii…»“. Au existat și alte momente în care patriarhul în discuție și-a dat în vileag adevăratul chip duhovnicesc, îndeobște disimulat. Stînd de vorbă cu savantul totodată „credincios îmbisericit“ Paul Miron de la Freiburg, i-a arătat „butonii de aur sau de argint de la încheietura mînecii, spunîndu-i: «Uite, domnule profesor, butonii ăștia i-am primit de la Nae Ionescu, care a fost de vreo două ori în vizită la mine, la Vâlcea…»“. Predecesorul lui Justinian, patriarhul Nicodim Munteanu, se bucura de compania a două mascote, un motan și un cocoș: „Atunci cînd lua masa cu oameni din anturajul său intim, precum istoricul de artă I. D. Ștefănescu, ginerele lui Vlahuță, cele două necuvîntătoare erau aduse să facă mici numere de agilitate spre încîntarea stăpînului și a musafirilor“. Prefațînd astfel dragostea de animale a Papei Benedict al XVI-lea, care „a trezit murmure întrucît și-a adus motanul în apartamentul pontifical“. La ziua de naștere a Ceaușescului, 27 ianuarie, se organizau ample petreceri cu concursul unor interpreți de muzică populară și romanțe, plăcuți despoticului auz. „Am aflat, relatează Dan Ciachir, de la un dirijor că în «repertoriul» zaiafetului din 26 ianuarie 1983 fusese inclus și Nicolae Herlea. Cînd i s-a adus la cunoștință lucrul acesta, telefonic, refuzul său a fost lapidar: – Eu nu cînt printre sarmale!“. Dar e consemnată și o minune, cea a unui lăcaș sfînt din prejama Galaților, biserica Sf. Atanasie de la Niculițel: „Hramul acesteia era o consecință a faptului că, după ce se citiseră rugăciunile mai multor sfinți, încuietorile ușii nu cedaseră decît la moliftele ierarhului pomenit“. Călătorind pe meleaguri basarabene, în 1994, autorul ia cunoștință de amara soartă a slujitorilor credinței sub ocupație bolșevică: „părintele Sava ne povestise că din cele 1000 de biserici existente în Basarabia interbelică, în timpul regimului sovietic nu se mai slujea decît într-o sută, iar din 20 de mînăstiri, una singură mai era deschisă. Puținii preoți din satele și orașele Basarabiei nu riscau să iasă pe uliță sau pe stradă îmbrăcați în reverendă. Nenumărate biserici au fost demolate, asta fiind și soarta celei din Sîngereii Noi, unde din 4000 de suflete doar 2000 și-au păstrat credința ortodoxă“. Spre a reveni la Justinian, „patriarhul roșu“, cum era supranumit într-un șlagăr al diasporei, compus și interpretat de Jean Moscopol, acesta a mai avut un gest de noblețe. Cînd regina Elisabeta a II-a a Angliei i-a spus că-i dăruiește un Rolls-Royce, prelatul a rugat-o să-i convertească prețul luxoasei mașini în hîrtia trebuitoare pentru tipărirea unei Biblii. Rezultatul: au apărut aproape 200.000 de exemplare ale unei Biblii sinodale. Tip meridional, sociabil, curios, locvace, Dan Ciachir se arată și un împătimit al mării. La Constanța, deși resimte jenant „patima provinciei ca și inerția“, mărturisește că „mi s-a întîmplat să văd marea nemișcată, de-a dreptul plată, sau, cum ar spune Mateiu I. Caragiale, «lucie ca o baltă…»“. Ori cu un iscusit liant pios: „«Marea, nesfîrșit comentariu la Eclesiast.» Aforismul acesta, inclus de Cioran în Amurgul gîndurilor, ultima sa carte scrisă în românește, sună frumos la Constanța, dar poate fi murmurat și la Constantinopol, de-a lungul zidurilor ridicate de Justinian, care, după ce s-a terminat de construit Sfînta Sofia, ar fi exclamat: «Te-am întrecut, Solomoane!»“. Nu fără tîlc pare a fi fost vorba unui părinte Gherontie, adresată autorului: „pe cînd așteptam să trecem Dunărea, mi-a făcut următorul compliment: «Bre, bre, bre… Știi ce ești dumneata, domnu’ Dan? Călugăr particular»“.