Înzestrat fiind cu un acut spirit investigativ și deliberativ, Florin Mihăilescu nu a procedat, în comentariile sale critice – scrise mai ales pentru rubricile de la revistele „Steaua“ și „Viața Românească“ – la un obișnuit demers descriptiv de recenzent, ci a pus în discuție, prin incidențele de lectură pe care le-a avansat, premisele și fundamentele înseși ale problematicii identificate citind una sau alta dintre cărți. Neputând desfășura interogații ample și diversificate în spațiul restrâns al comentariului revuistic, autorul cărții Critica sau judecata fără sfârșit (2008) trebuia să fie mulțumit doar cu lansarea unor premise necesare discuțiilor mai ample. Este motivul pentru care el nu intra deloc „ex abrupto“ în analiza unei noi apariții editoriale, pe care o făcea abia după efectuarea câtorva volute generalizante, întrucât dorea să deschidă de fiecare dată întregul dosar al unei anumite problematici pe care o credea necesară. Prin astfel de incursiuni în spațiul ideilor literare ale actualității, Florin Mihăilescu și-a dovedit înclinația sa meditativ-teoretică.
Formația autorului Criticelor și metacriticelor (1999) se observa în documentarea pertinent și sigur expusă în susținerea argumentațiilor. Multitudinea ideilor și a sugestiilor dintre cele mai diverse venite la lectura unui volum nu îi îngăduia, în spațiul afectat comentariului din revistă, să comenteze așa cum ar fi voit el, în detalii, ci după o logică menită să pună succint în lumină osatura ei. Și aceasta, chiar dacă Florin Mihăilescu era format la școala critică lovinesciană – lucru vizibil mai ales la conceperea cărții Introducere în opera H. Papadat-Bengescu (1975), unde discursul nu a fost transformat într-un pretext al teoretizărilor despre raporturile literaturii cu ideologicul. Monografistul a fost interesat doar de sursele tensiunii creatoare și de organizarea internă a operei bengesciene.
Lui Florin Mihăilescu nu i-a plăcut să practice o critică de tip pur impresionist („epidermică“, spontană, beletristică, plină de stil). Ceea ce aplica era o critică de idei, privilegiată de viziunea sa sistemică asupra literaturii. În configurarea tabloului analitic, interpretativ și evaluativ pe marginea unei cărți controversate, efortul său era de a face corelări între poziții ireconciliabile. Indiferent dacă a avut sau nu dreptate, rămâne ilustrativ, în acest sens, ceea ce a afirmat despre mult comentata carte Iluziile literaturii române, a lui Eugen Negrici: „Unor supralicitări riscante evidente, pe care le combate și le respinge convingător, criticul le opune așadar tot niște exagerări, singura justificare pe care o putem atribui acestei proceduri fiind aceea că la o eroare de dimensiuni extreme e necesar, pentru restabilirea echilibrului normal, a răspunde printr-o lovitură de sens contrar la fel de puternică. Cu toată această reală motivație conjuncturală, nenea Iancu încă s-ar găsi îndreptățit să replice: «Stimabile, fără exagerațiuni!»“ (Amendamente la ideile critice, Editura Vinea, 2012, p. 62).
Florin Mihăilescu a avut putința de a se plasa în perspective teoretice diverse, din care și-a rostit discursurile argumentative, trecând mai încet peste nuanțele sesizate. Ceea ce îl interesa era să tranșeze aspectele de fond ale unei problematici. El a urmărit cu atenție dezbaterea de idei din publicistica noastră culturală, lucru dovedit mai ales prin cartea De la proletcultism la postmodernism. O retrospectivă critică a ideologiei critice postbelice. Concepția i-a fost una istorist deterministă, în funcție de care a analizat în mediul lor firesc marile blocuri doctrinale. Sincronismul a devenit astfel cadrul propice și oportun al afirmării noastre identitare, postmodernismul românesc adeverind peste ani valabilitatea tezei lovinesciene despre imitație și diferențiere. După ce i-a studiat minuțios postmodernismului nostru întreg dosarul evoluției, istoricul literar a afirmat că, atât cât se poate vorbi despre o existență autentică, acesta a fost o versiune atipică, la fel ca toate variantele sale din celelalte țări est-europene care au făcut parte din concernul comunist multinațional cu sediul central la Moscova.
Referitor la sincronism, trebuie spus că, în aplicatul studiu de ideologie literară E. Lovinescu și antinomiile criticii (1972; ediția a doua – 2016), autorul și-a propus să detecteze sursele tensiunii interioare ale actului critic întreprins de E. Lovinescu și să scoată în evidență principalele conflicte interne ale criticii sale, pornind de la premisa că antinomiile rezultate în urma acestor conflicte subzistă oricăror concilieri, ce pot fi doar de moment. Florin Mihăilescu a ajuns la concluzia că patru antinomii definesc gândirea și atitudinea critică lovinesciană: impresionism și dogmatism; sincronism și diferențiere; relativism și permanență a valorii; autonomie și eteronomie a esteticului. Aceste perechi de noțiuni, grupate după raporturile lor antitetice, polarizează și structurează complexitatea ideologiei lovinesciene, primele două dintre ele fiind introduse pentru prima dată în cultura noastră de însuși marele critic interbelic. Respectivele antinomii ale condiției critice au fost trăite exclusivist, cu un dramatism autentic, deoarece E. Lovinescu și-a asumat destinul, plin de ingratitudini, cu o demnitate exprimată sintetic prin cunoscuta frază autodefinitorie: „Sunt critic și nimic mai mult, dar nici mai puțin decât atât.“
Pentru o mai fidelă definire a prezenței condiționărilor social-istorice în cadrul imanent al operei literare, Florin Mihăilescu și-a însușit orientarea scientizată cu virtuți euristice a noțiunii de „inerență“, lansată de Georg Lukács, combinată cu teoriile lui Lucien Goldmann. Iar în privința lucrării de sinteză în două volume Conceptul de critică literară în România (1976 și 1979), el a împrumutat metoda utilizată de René Wellek în Istoria criticii literare moderne, dar a avut în vedere doar evoluția ideilor critice în spațiul românesc, nu și aplicațiile lor. Prin urmare, nu a fost pusă în cauză o istorie a criticii, ci o istorie a conceptelor ei.
Deși a comentat cărți de teorie și critică literară, (p)referințele lui Florin Mihăilescu s-au extins și asupra unor subiecte legate de ideologia culturală, urgența revizuirilor axiologice, raportul dintre etic și estetic, rezistența prin cultură. Negarea autonomiei creatoare i s-a părut a fi oricând de rău augur: „Revenirea cu o anume forță a diferitelor forme de negare a autonomiei creatoare, mai ales prin îndrumări relativ recente, precum «noul istorism» sau «studiile culturale», în cadrul favorabil pe care l-a instaurat relativismul postmodern, nu face decât să complice problematica în discuție, fără a-i răsturna datele fundamentale și fără a izbuti să le opună acestora argumente noi, temeinice și substanțiale. Este inevitabil să nu descoperim în asemenea manifestări de «ultimă generație» niște fenomene de modă culturală, uneori chiar de snobism intelectual, mai totdeauna marcate de un caracter speculativ sofisticat, și, în definitiv, destul de trecătoare și de puțin profitabile. Desigur, am putea spune, utilizând o veche butadă, că sunt în ele și lucruri bune, și lucruri noi, dar cele bune nu sunt noi, iar cele noi nu sunt bune“ (Ibidem, p. 123).
În consecință, a fost găsită nepotrivită părerea lui Terry Eagleton, din Teoria literară. O introducere, că literatura este o ideologie și că orice abordare a ei presupune o atitudine implicit sau explicit politică: „[…] s-ar putea ca tocmai de aceea, mai ales noi, să nu avem organ pentru asemenea speculații, pe care le abandonăm fără regret specioasei retorici al mult prea credulei stângi intelectuale din Occident, a cărei angajare politică îi și explică fără îndoială ideile, dar nu i le și scuză câtuși de puțin“ (Ibidem, p. 126). Criticul și-a exprimat convingerea că în literatură – și în artă, în genere – singura corectitudine legitimabilă o constituie corectitudinea estetică a judecății de valoare. Unicul angajament autentic pe care și l-ar putea lua un creator ar fi unul deontologic, exclusiv profesional, iar nu unul zgomotos obedient publicisticii stângiste, de felul celei practicate de aceeași parte de mal al Senei, opacă (publicistica) îndeobște la condiția autonomiei estetice. De altfel, în ultima sa carte apărută, culegerea Critica sine qua non (2017), autorul și-a adunat texte de dinainte de 1989, pentru a ilustra maniera în care se făcea critică literară, în respectul deontologiei profesionale, în anii celor mai diverse și mai toxice forme de cenzură.
Cele spuse de Florin Mihăilescu despre un confrate în ale criticii și ale istoriei literare i se potrivesc foarte bine lui însuși: „tipul cercetătorului riguros se caracterizează tocmai printr-un profesionalism integral și printr-o competență deplină, dobândită grație unei severități de efort documentar și unei prudențe totdeauna necesare în elaborarea concluziilor generale. […] atitudinea acestuia se recomandă mai frecvent printr-o anume modestie, care stă îndeobște bine omului de autentică valoare. În lucrarea prin excelență obiectivă a unor asemenea cercetători serioși și de o impresionantă probitate morală nu poți să nu ai decât cea mai înaltă și mai indestructibilă încredere“ (Ibidem, p. 81).
De o „indestructibilă încredere“ am fost și eu încercat atunci când am citit prima dată pagini scrise de universitarul bucureștean. Aș dori să închei rândurile de față, la dispariția lui Florin Mihăilescu, prin câteva fraze confesive, despre o mirabilă întâlnire livrescă avută după absolvirea liceului. Una dintre cărțile formative, care m-au lămurit asupra a ceea ce înseamnă critica literară, a fost E. Lovinescu și antinomiile criticii. Desigur, ar fi putut avea acest rol (și l-au avut, cu siguranță) și alte cărți, însă aceasta a fost prima care mi-a căzut în mână când pregăteam un posibil subiect pentru examenul de admitere la facultate. „On revient toujours…“ și acesta a fost motivul, din pură datorie sentimentală, de a mă decide să îngrijesc a doua ediție a cărții. Dacă, în urmă cu aproape patru decenii, nu aș fi citit și conspectat, cu sârguință și febrilitate aproape inițiatică, pe vreo patruzeci de file de (viitor) caiet studențesc, respectiva carte, poate că nu aș fi ajuns să scriu „conspectul“ de față sub formă de in memoriam.