CLAU
Clau, te iubesc,
ţi-am ciuntit numele ca să fii
numai a mea.
Suavă, intangibilă,
ating, totuși, aerul pe care-l
respiri
și aștept darul ochilor tăi,
zeiţă înlăcrimată.
Noaptea trecută m-ai visat.
Altfel, dormeam,
dar nu am putut să închid
un ochi.
Simţeam că cineva mă fură,
cel mai dulce jaf…
Erai hoţul tandru care nu cruţă
nimic.
Până și ultima foiţă a inimii mele
s-a mistuit sub ochii tăi…
Te-ai sculat dimineaţa beată
de iubire
iar eu, insomniac, sărac lipit.
Nu am cum să te ajut,
sunt neputincios,
martor al propriului zbucium,
arenă închiriată de gladiatori
bezmetici.
Mă întrebi cine sunt,
dar eu nu mai știu nimic.
Iubirea mea e prăpastie și
mormânt
în care îngrop cuvinte.
Doar dacă aș uita TOT
aș fi salvat chiar de tine,
carte sfântă și necitită.
Visez necontenit la breșa
genitală a corpului tău,
giuvaere lăptoase și cheaguri
de sânge curg
pe deasupra ochilor mei
micșoraţi.
Iubirea e taină,
e adierea din mijlocul furtunii,
e tăierea corzilor vocale,
e gustul celor negustate…
Clau, ţi-am explicat:
iubirea nu e decât umplere.
Eu umplu persoana ta
cu persoana mea.
Va curge din mine cu nemiluita
și, ca un ţăran prost,
care umple paharul cu vârf,
așa și eu te voi umple pe tine
cu mine
până când nu vei mai putea
să respiri.
Dar mă vei privi cu ochi disperaţi
și din spaima ta voi culege
stropi de fericire…
Sunt o bestie,
nu-mi pasă de tine,
ci doar de jalea mea.
Nu observ că mergi în zig-zag
fiindcă te-ai săturat de viaţa
pe care o duci,
dar eu sunt la rândul meu
furnizor de nefiinţă.
Din siringa nopţii
dăruiesc picurii morţii,
lacrimi freatice ale lumii
de dincolo.
Am cerșit puţină iubire,
toţi au fugit din calea mea, doar
tu ai rămas pe loc derutată,
pierzând câteva clipe preţioase.
A fost de ajuns
ca să mă înalţ ca o pajură,
să-mi înfig ghearele în
omoplaţii tăi,
să le înmoi în sângele curat,
să sfâșii ca pe o dantelă
până și aerul pe care-l respirai.
Te-am devorat, Clau,
nu a mai rămas din tine decât
icoana dulce a pubisului.
Nu mai e nimic de făcut
decât să ne îndepărtăm
unul de celălalt,
să ne iubim ca două
fantome
între care s-a așternut
prăpastia lumilor.
Eu să fiu pentru tine
o literă dintr-un alfabet
exotic,
tu, pentru mine,
un arabesc pictat de un
calif crud.
Nu mai e nimic de făcut.
Între noi a rămas strada mizeră
pe care circulă limuzine
bătrâne.
La volan, ţi-am recunoscut
bărbatul.
Zbârcit, ignorant,
își ștergea mucii cu mâna ta
pe care, înainte de moarte,
am sărutat-o…
Iubire?
Mai degrabă amor…
Sfoara pe care întinzi rufele,
înnodată,
poate fi și ștreang de
spânzurătoare.
Te-ai gândit oare?
Toate s-au uscat pe balcon,
mai puţin lenjeria ta intimă
udată neîncetat de valurile mării
care ne desparte.
Clau,
tu nu mai știi nimic de mine,
ţi-au spălat creierii cu
detergent Ariel,
dar ticăloșii habar n-au
că Ariel a fost spiridușul lui
Shakespeare…
Plecarea ta îmi face bine.
Lasă în urmă un gol pe care-l
umplu
cu rugăciuni.
Mă rog să nu mai fiu
pentru ca în al doilea gol
să coboare, în sfârșit, arheologii
îndrăgostiţi de ruine…