Iată segmentul cu care Dumitru Radu Popescu deschide primul său ciclu epic, adică F (1968), Cei doi din dreptul Țebei (1973), Vânătoarea regală (1973), O bere pentru calul meu (1974), Ploile de dincolo de vreme (1976) și Împăratul norilor (1976): „Nu știu dacă visele sunt mai oribile ca realitatea. Ori invers. Poate exista un echilibru; nu poate, sigur trebuie să fie un echilibru. Tică, ascultă-mă: Pascal avea dreptate în privința vidului. Îți mai amintești? Îmi place cuvântul oroare cu care numește el repulsia pe care o are natura față de vid. Toate corpurile, zice el, se opun separării unuia de altul și admiterii vidului în intervalul dintre ele. Ca să mă înțelegi, trebuie să-ți relatez câteva întâmplări“; se află aici trei dintre relațiile esențiale care guvernează constituirea spațiului narativ și împlinesc profilul personajului din întreaga proză a lui Dumitru Radu Popescu: visul și realitatea, ideea și întâmplarea care o „demonstrează“, comunicarea și vidul dintre modelele existențiale pe care le re-prezintă protagoniștii. Dumitru Radu Popescu este unul dintre acei prozatori care își gândesc și își elaborează textele în funcție de un Text unic, a cărui formulă a fost stabilită pe calea organizării prealabile a materiei epice, prin abordare „teoretică“ și prin raportarea sa la un model social, politic, cultural, literar; nimic nu pare „întâmplător“ într-un discurs narativ care se adresează, în primul rând, unui cititor dispus să „lucreze“ în timpul lecturii și nu doar să citească din „plăcere“: sistemul de relații, textura spațiului epic, evoluția personajelor și structura „decorului“, a acelor elemente care alcătuiesc „haina“ romanului și canalele de transmitere a „mesajului“ – totul impune curgerea „dirijată“ a fluxului epic, textele lui Dumitru Radu Popescu având ambiția de a oferi moduri de construcție pentru o intrigă și o problematică mereu aceleași în fiecare roman.
Stabilind dualitatea, relația dintre două repere complementare sau opozante, drept nucleu al ființării lumii și al organizării textului, prozatorul construiește un sistem epic ale cărui mecanisme și resorturi funcționează în „serie“, dezvoltând ciclul narativ prin desfășurarea câte unei relații în fiecare din părțile sale constitutive. Relația vis-realitate, de pildă, structurează F, Cei doi din dreptul Țebei, O bere pentru calul meu, Vânătoarea regală și Ploile de dincolo de vreme; având fiecare „elocvența“ sa, visul și realitatea sunt două spații „interșanjabile“, transferându-și reciproc calitățile, în funcție de „permeabilitatea“ structurii personajului: relația lor reprezintă condiția însăși a literaturii lui Dumitru Radu Popescu: „M-a amuzat – spune protagonistul din F – această idee și mi s-a părut posibilă: de ce personajele pe care le visezi să nu le poți întâlni a doua zi pe stradă atâta timp cât creierul aduce peste noapte în vis ființe pe care peste zi le vezi pe stradă sau le vorbești și le dai mâna“; în această idee a personajului se află condiția primă a statutului naratorului, precum și aceea a constituirii esenței „realismului“ prozei pe care o produce: dacă realitatea poate fi vis, atunci și visul poate deveni realitate.
Primul efect al intersectării celor două planuri și al apariției „anormalității“, investită cu o precisă și importantă funcționalitate în structura textului, este crearea unui tip de ambiguitate, specific prozei lui Dumitru Radu Popescu, ambiguitate care a constituit, de altfel, miza analizei celor mai mulți dintre criticii care s-au referit la scrisul prozatorului. Narațiunile sale se dezvoltă, într-adevăr, din semantica termenului dispariție, a cărui trăsătură pertinentă rămâne ambiguitatea: „S-ar putea spune că el n-a murit, a dispărut“, constată un personaj din Vânătoarea regală, vorbind de învățătorul Horia Dunărințu; în tentativa de reconstituire a împrejurărilor în care s-au produs disparițiile misterioase (Horia Dunărințu, Calagherovici, Patriciu), Tică Dunărințu, personajul focal al romanului, eșuează din cauza lipsei probelor materiale ale crimelor presupuse și din pricina instalării iraționalului care anulează putința refacerii unui lanț logic al desfășurării evenimentelor. Între siguranța și nesiguranța morții lui Păun îi este dat Ilenei din F să trăiască, visul găsindu-și repede suportul în această dublă „existență“ a celui dispărut. Incertitudinile anchetatorului din același roman măresc și ele ambiguitatea, „enorma ceață“ care ascunde detaliul și adevărul. Sevastița din O bere pentru calul meu caută „o persoană neadevărată dacă nu există, ireală, o nălucă“, viața sau moartea lui Horia Dunărințu fiind „probabile, adică relative“. În Împăratul norilor, Tică, Francisc, Sevastița, Don Iliuță sunt autorii unei atmosfere cețoase, nesigure, în care Moise este „străinul“. Lilica din Ploile de dincolo de vreme dispare și ea, lăsând în urmă mister pentru unii, frică pentru alții, întâmplările care se consumă în proza lui Dumitru Radu Popescu nefiind precise pentru că nici elementele care le compun nu sunt astfel; singurul lucru cert este prevestirea, iar nu povestirea faptelor: o lume fără certitudini – aceasta este „antiutopia“ din primul ciclu romanesc al lui Dumitru Radu Popescu.
Ambiguitatea nu caracterizează însă doar evenimentele relatate, substanța epică, ci marchează în chip decisiv însuși statutul textului propriu-zis; iar textul este ambiguu pentru că el se constituie ca o sumă de intervenții ale unor naratori care povestesc ceea ce anume personaje prevestesc: asemeni întregii structuri epice, povestea, ca act al enunțării faptelor, este ambiguă, dispare printre celelalte personaje, provocându-le, instalând nesiguranța și enorma ceață – construind adică labirintul lumii și al textului ca re-prezentare a acesteia: „aceste povești – spune Don Iliuță, unul dintre raisonneur-ii din F – se bazează pe niște fapte întâmplate, dar nu sigure, și sunt mai mult rodul fanteziei tale legăturile care dau miez și cursivitate dramei acestui sat, deci creația ta sunt cumva aceste povești ce vor să salveze, eternizând, materia care s-a destrămat“. În aceste povești și, desigur, în povestea întregului ciclu, unicul element care decide este punctul de vedere al naratorilor; într-un fel apare Moise în Boul și vaca, a doua parte a romanului F, și altfel în cea următoare, Cele șapte ferestre ale labirintului, pentru că unghiurile de vedere sunt diametral opuse: mai întâi, Moise pare „realistul“, „dialecticianul“, singurul în stare „să decidă între adevăr și minciună, toate ade vă rurile“. Tot așa, în Cei doi din dreptul Țebei, asupra „istoriei“ lui Ilie și a Iloncăi se emit diverse ipoteze (Clara Sebök, Tibor, Dunărințu), care pun sub semnul ambiguității atât prezentul, cât și trecutul; în Împăratul norilor, nu faptele interesează, ci părerea și „rostirile“ personajelor, condiția lor fiind perfect ilustrată, în „negativ“, de delator (Logofet, Brânzaș), unul dintre numeroasele tipuri de naratori din romanele lui Dumitru Radu Popescu.
Omul ambiguu și adevărul incert al faptelor sale sunt puse în legătură cu o anume calitate a timpului istoric din care provin: epoca își creează tipul uman caracteristic. Don Iliuță, „omul paradoxal“, este, tocmai prin aceasta, reprezentativ pentru un „timp paradoxal, când toate valorile se răstoarnă și se înlocuiesc“, insul incert fiind creație a unui segment temporal asemenea, creându-și, la rândul său, un timp de incertitudini: cele două coordonate temporale – cea exterioară, istorică, obiectivă și cea interioară, subiectivă – sunt oglinzile paralele în al căror focar unic prinde contur figura unui personaj care le împrumută calitățile. Relația individ-istorie este însă mai complexă, întrucât, iată, ea privește atât dinamica unui raport de determinare ca de la cauză la efect, într-un fel de geneză reciprocă (cele două ipostaze ale lui Gălătioan din O bere pentru calul meu sunt efectele caracteristicilor unor etape istorice diferite, Guguștiuc din Împăratul norilor nu ilustrează, ci este chiar o „etapă a luptei între forțele revoluționare și reacționari și șovăielnici“), cât și dezvoltarea unui raport de adversitate, așa cum se întâmplă în Cei doi din dreptul Țebei; aceasta este o carte despre alternativa „ieșirii din istorie“, despre replica unor structuri umane ce se vor complete (Ilonca și Ilie) dată timpului istoric „opozant“: cei doi copilandri și bătrânul Gălătioan, „bolnav de utopie“, reprezintă cele două moduri de rezistență ale amintitei structuri față de dezordinea haosului – iubirea și utopia –, refugiul lor delimitând reperele unui timp interior și ale unui spațiu în care ideile pot deveni fapte.
Am spus deja că materia prozei lui Dumitru Radu Popescu se organizează în jurul a două modele existențiale, politice, culturale, repetând structura duală a lumii și a ființei; utopia și antiutopia (sau „atopia“) sunt cei doi termeni care cumulează, într-un plan mai general, toate atributele amintitelor modele, iar manifestarea lor la modul explicit se face, mai cu seamă, în Cei doi din dreptul Țebei. Acest raport conflictual constituie și principala caracteristică a relației individului cu lumea, cu ceilalți membri ai generației epocii, prozatorul abordând problematica acestui raport prin intermediul unor cupluri de personaje, a căror „istorie“ oferă, în esență, firul epic al romanelor; în F, cuplul-pivot este Moise-Don Iliuță, adică ordinea și haosul, confruntarea lor oferind opiniile din care se formulează materia romanului; unul „realist“, celălalt atent la manifestarea elementelor din planul fantastic, primul văzând totul ca proces, celălalt fiind „înrobit“ misterului: într-o altă ordine, Moise este „proza“, iar Don Iliuță – „poezia“ – din F.
„Puterea e totul!“, exclamă Moise, protagonistul primului ciclu epic al lui Dumitru Radu Popescu, acestui personaj nelipsindu-i nimic din tot ceea ce alcătuiește profilul celui puternic: situarea dincolo de „norma“, dar și de „excepția“ texturii umane a epocii, plăcerea puterii, exercitarea tiranică a funcției cu care a fost investit, conflictul cu propria-i conștiință, cunoașterea legii probabilității și depășirea determinismului social și uman, detașarea și contemplarea „monarhică“ a celor din jur, refuzul viitorului, care nu poate fi controlat, dar și refuzul trecutului care ar implica sentimentul relativității faptelor și a existenței înseși, nevoia de certitudini, teroarea gândului morții, orgoliul și folosirea minciunii etc. Ciclul epic F propune un grup de personaje al căror model este Moise; Gălătioan, Brânzaș, Anișoara Caramalis, Logofet, Dolângă, Celce, Cicerone Stoica, Ieremia reprezintă în narațiune toate ipostazele și toate nuanțele posibile ale unui tip uman caracteristic; fiecare are „secretul“ său și fiecare este singur cu singurătatea lui, existența acestor oameni fiind una perfect închisă, circulară, „legiferând“, extrapolând fiecare gest și fiecare gând în întregul structurii sociale al cărei lider este. Dar Moise nu este doar „modelul“ puterii, ci și cel al omenescului, al „slăbiciunii“, iar cine nu a văzut această marcă a protagonistului a citit romanele doar pe jumătate; Dumitru Radu Popescu nu a intenționat o prezentare așa-zis „maniheistă“ a unor structuri menite – e adevărat – să facă explicită ideea dublului, a dualității pe care se constituie realul, ci a făcut din personajul focal al ciclului său epic un „exem plu“ al „înălțării“ dincolo, dar și al căderii dincoace de omenesc: personajul prozei lui Dumitru Radu Popescu este „un labirint ce se caută pe sine și nu se găsește și cu siguranță nu știe cine este, ce vrea, ce-a făcut“. Nicolae din F, exemplul-limită al celui care își asumă o crimă pentru a redeveni „om adevărat“, Fruntelată, Țeavălungă, Oprică, nepoata lui Gălătioan din O bere pentru calul meu și scenariul vieții lor ca exorcizare a păcatului, Don Iliuță din Împăratul norilor și încercarea de a-și explica lumea prin pictură, Toma Carastan din Ploile de dincolo de vreme și nevoia de a fi printre ceilalți, în rând, cu ei și, iată, Moise care exemplifică în romanul O bere pentru calul meu traiectul căderii, formulând prin aceasta alternativa destinului celui puternic: momentul fisurii în structura sa aparent inexpugnabilă este oglindirea într-o întrebare la care nu se poate răspunde decât reluând totul de la capăt, re-cunoscând trecutul: „cine erai tu?“, iar clipa care certifică această regăsire este aceea a șocului „conștiinței lui care a luat cunoștință de ea însăși“: „victimele“ și „călăii“, cei puternici și cei slabi, naratorii și personajele, cei ce povestesc și cei ce prevestesc, martorii și anchetatorii – toate „măștile“ personajului lui Dumitru Radu Popescu se conturează în perspectiva efortului cunoașterii și al dovedirii libertății sale. Iar puntea care unește aceste măști este povestirea prin intermediul căreia oamenii se relevă unii altora; formă a eternității materiei, povestea („ce se zice“) apropie personajele pe care faptele („ce se poate“) le despărțiseră: povestind, inventând sau reconstituind întâmplări, fiecare își creează o lume și o istorie numai ale sale, în care se cuprind și lumea și istoria timpului. Ceea ce contează – s-a văzut – este punctul de vedere al naratorilor textului, povestea și ceea ce crede fiecare despre faptele sale, performanțele perso najelor fiind condiționate de numărul cuvintelor și de numărul întâmplărilor pe care acestea le povestesc; depășind „paradoxul“ comunicării („Cu cât vorbim mai mult, cu atât uneori suntem mai singuri“), personajul care povestește (numește) creează lumea și întemeiază istoria: Câmpuleț, Pătârlagele, Turnuvechi sunt spațiile pe care le-a creat povestea, iar Moise, Horia, Don Iliuță, Gălătioan, Francisc, Cicerone Stoica, Celce, Sevastița, Tică, Calagherovici, Lilica, Dolângă, Anișoara, Manoilescu și ceilalți, povestind, se poate spune că și-au întemeiat propria istorie, formulând astfel Istoria însăși.