Supraviețuirea prin durere și utopie

Ușor buimacă, ușor obosită psihic, dar mai ales total derutată, în zile de pandemie în ascensiune, aprilie 2020, cu neliniști, cu restricții, cu viața dată peste cap, citesc, în ediție princeps, Vânătoarea regală de D. R. Popescu, apărută în 1973 la Editura Eminescu, nu la multe luni după ce mă născusem, scrisă însă la finele deceniului anterior și „plimbată“ ani buni prin birourile cenzorilor. Sunt, desigur, la prima lectură a acestei cărți ieșite din previzibil și la propriu și la figurat, cu un impact puternic, care mi-a exacerbat sensibilitatea, împingând-o către analogii cu ceea ce trăim astăzi. Oricum, imediat după ce am ajuns la punctul ultimei file, am simțit imperios nevoia să consult, fără pretenții de aprofundare, o bibliografie critică exclusiv în scop informativ. Constat că, în perioade și la vârste diferite, critici literari numeroși, Dumitru Micu, Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Ion Vlad, Valeriu Cristea, G. Dimisianu, Cornel Ungureanu, Răzvan Voncu, Mirela Roznoveanu, Val Condurache, Jeana Morărescu, Theodor Codreanu ș.a.m.d., unii nume de notorietate, semnează realmente comentarii de substanță, incitante, la un roman dintre cele de patrimoniu din literatura română.

Empatizez cu Alex Ștefănescu, în ceea ce mă privește, atunci când remarcă „jocul de oglinzi care multiplică la nesfârșit portretul uman“. Din asemenea perspectivă Tică Dunărințu, cel care pune în mișcare întreaga acțiune, nu lasă defel senzația că ar fi datat, încremenit într-un timp istoric, chiar dacă la nivel anecdotic aparține acestuia. El afirmă tranșant: „eu vreau să aflu adevărul: căci e un alt adevăr care zice că cei care nu învață din experiența trecutului pot ajunge acolo încât să trebuiască să repete această experiență“. Ceea ce îl legitimează, având în vedere însăși profesia-i de procuror, să întreprindă cu acerbie investigarea unor fărădelegi, soldate deseori cu crime abominabile, care se petrec în satul românesc, și nu numai, în perioada „obsedantului deceniu“, una dintre ele fiind și dispariția tatălui său Horia. Despre personajele care locuiesc Vânătoarea regală se poate spune, de altfel, că ce le definește, asigurându-le statutul de a fi permanent contemporane cu cititorul, provine dintr-o lucidă și răvășitoare reflecție personală: „Timpul și viața se învârt pe loc (…) aceleași lucruri întâmplându-se și acasă în timp de pace și în străinătate în timp de război. Nu e nicio scofală să trăiești așa, căci e ca și cum ai trăi într-un sicriu mișcător și vertical (…)“. Poate că acum ar trebui să amintesc o coincidență de care am avut parte pe parcursul lecturii. Între spectacolele transmise on line, după ce instituțiile de cultură s-au adaptat la condițiile de izolare, a fost și producția Teatrului Bulandra, Marmură de Iosif Brodski, în regia lui Yuri Kordonski, cu doi protagoniști de clasă, Victor Rebengiuc și Marian Râlea. Aici sunt abordate probleme esențiale ale existenței, identice ca sens și mod de viață cu cele din Vânătoarea regală. Și pentru D. R. Popescu și pentru poetul laureat cu Nobelul oamenii sunt niște clișee. Ei se nasc, cresc, îmbătrânesc sau nu, mor… Sicriul „mișcător și vertical“ evocat de primul, devenit închisoare a individului în piesa lui Brodski, concentrează într-un spațiu metaforic halucinant, structurat într-o formă fragmentară, mozaicată, biografii, evenimente politice, sociale, disperare, turbare și moarte. Temele puse în discuție într-un cadru limitat geografic (în perimetrul dintre orașele Câmpulețul, Turnuvechi, comuna Pătârlagele și satul Braniște) au o deschidere de profunzime asupra existenței omului în general. „Analistul“ Tică Dunărințu, dacă e să accesez un cuvânt frecvent auzit, își axează obsesiv investigația, conferindu-i conotații parabolice, pe căutarea și descoperirea adevărului, pe scormonirea în memoria celor ce-i gravitează în jur. Mulți dintre aceștia, atât de mulți încât sunt greu de urmărit, dețin rolul unor complicate subiecte de analiză. Pe măsură ce premisele societății comuniste se înfiripează, interesele cotidiene erodând principiile morale, chiar și relațiile dintre vechi prieteni, Horia Dunărințu, Moise, Gălătioan, Calagherovici, Calistrat Peralta, unii trecând împreună prin război, alții prin detenție, se deteriorează, între ei apare distanțarea, trădarea, dorința de parvenire și putere. Lor li se adaugă, alcătuind un conglomerat de portrete distincte, caracterizate prin detalii capabile să contureze oglinda unei comunități, a unui neam, Haralamb, Ilie Manu, Petru Ionescu, Patriciu, Liliac (milițian), Dumitru Pop (jurnalist) Nicanor, Lereu, Belivacă, Țeavălungă, doctorul Dănilă, dar și baba Sevastița, Iolanda, Florentina, Aurelia etc. În cele șapte capitole (cifra trimite la Geneza din Vechiul Testament), Moartea e un armăsar care nu se mai întoarce, Marea Roșie, Frumoasele broaște țestoase, Linii colorate, Vânătoarea regală, Orizontul ni se pare întotdeauna mai departe decât zenitul și Două sute de ardei, D.R.Popescu creează un cosmos turbionar, debordant prin imaginar și simboluri, o panoramă vastă a societății românești de natură să năucească lectorul de pretutindeni, indiferent de apartenența lui etnică și lingvistică. „Nu există lume moartă și lume vie ci numai lume ce trăiește pe și sub pământ“ susține baba Sevastița, un personaj fabulos, un fel de vrăjitoare-vraci care opune viului, luminii, partea neînsuflețită, întunecată, din univers. Gândirea ei, adânc implementată în matricea arhaică a tradiției, se află adesea în contradicție cu ideile propagandistice ale noii ordini sociale. Tehnica trecerii de la momente verosimile la secvențe onirice, utilizând cu o ironie deconcertantă verbul la perfectul simplu și repetiția conjuncției „și“, uneori cu efecte de oralitate specifică zonei Olteniei, alternează supralicitarea imaginarului din basmul autohton cu realismul magic sud american.

Numai cei născuți sâmbăta sunt capabili să pătrundă în lumea de dincolo și „să vadă strigoi“ fără a li se întâmpla ceva rău. Capitolele Marea Roșie și Frumoasele broaște țestoase sunt evident atemporale, situate în afara curgerii timpului, devin episoade revelatoare în procesul de agonie al satului românesc în etapele colectivizării. Încărcătura poetică excelează aproape în fiecare pagină. Miracolul supraviețuirii prin durere și utopie, provocând un haos mental în conștiința unor inși comuni, poate resacraliza lumea. Iolanda, tânăra femeie al cărei soț este arestat, îndeplinește în raport cu celelalte personaje atribuțiile unui oracol laic. Visul în care vede „o femeie ce umblă prin oraș cu un copil negru de mână, de parcă era turbarea, sau ciuma, sau holera, sau buba bubelor (…) sau nebunia“ reprezintă o strategie ficțională, cu acumulări de semnificații și repere importante pentru „zilele acelea de după război, atmosfera lor“. Capitolul Vânătoarea regală, care dă titlul romanului, constituie un atroce și dezgustător exemplu de alienare. D.R.Popescu organizează, ca un regizor redutabil, un banchet al cruzimii, al ororii, al grobianului rar întâlnit. Nicanor, puștiul de nici zece ani, cocoțat pe picioroange, își reamintește, confesându-i-se lui Tică, „epidemia“ turbării animalelor, a câinilor care purtau nume de împărați sau regi, Cezar, Musolini, Napoleon etc, a păsărilor, culminând cu uciderea doctorului Dănilă de către patrupedele asmuțite asupra lui de stăpânii lor. Oameni și animale atinse de morbul turbării vor deveni imagini care îl vor bântui mai târziu pe studentul Nicanor. Cu bună știință scriitorul alege să poziționeze, prin ochii copilului, față în față inocența cu iraționalul, cu tortura și crima. Nivelul de primitivism al actelor de agresiune marchează emoțional. Tică Dunărințu acționează, încercând să înțeleagă cum de a fost posibil tot ceea ce s-a întâmplat, ca un instrument de sondare al conștiințelor. Înspre finalul cărții, el ridică de pe malul Dunării, locul unde a fost înghițit de ape doctorul Dănilă, o scoică la fel ca pelerinii din vechime care o foloseau (o folosesc și azi cei porniți pe El Camino) drept omagiu adus apostolului Iacob. Încă o dovadă că motivele biblice, semnalate nu de puține ori în proza lui D.R.Popescu, făc din procuror un pelerin emblematic, angajat pe drumul cunoașterii, ușor de justificat cu o afirmație a lui Basarab Nicolescu din Știința, sensul și evoluția: „roata anxietății se învârte nebunește în jurul ei însăși, într-un vârtej haotic, infernal pentru a deschide calea adevăratei mișcări evolutive“.

La aproape jumătate de veac de la apariție, Vânătoarea regală, rămâne un roman actual și modern, asupra căruia se cere serios meditat, fiindcă depășește, atât ca viziune și scriitură, cât și ca problematică, convențiile și canoanele epocilor. În Arca lui Noe, amplu eseu de sinteză și constant de referință, Nicolae Manolescu îl încadrează, luând în considerație fluxul rememorărilor existențiale direcționate către „eroul reflector“, în categoria romanului corintic, elaborând o teorie perfect argumentată. Nu e de mirare, totuși, că odată cu trecerea timpului, ca orice mare operă, nu stă cuminte la locul ce-i este rezervat și aruncă ocheade vizibile spre ionic, iar câteodată ceva mai discret spre doric. Însuși ilustrul critic e de părere că „în literatură definițiile sfârșesc aproape totdeauna în paradox“.