Spectacole memorabile, spectacole hilare…

În realitate, ne aducem aminte de studentul venit, nu fără ezitări, la „Filologie”, pentru ca paginile de literatură să statueze mai târziu istoria unui scriitor. E, poate, calendarul justițiar decis să decidă dreptul la evocări, la retrăirea unor evenimente, – cărți – și afișele teatrelor clujene sau bucureștene ratificate mai apoi de ecourile cronicarilor dramatici…

Într-un volum (autorul e obligat să recitească, dar mai ales să refacă scenarii miraculos reînviate în zilele decise să marcheze orele aniversare ale lui Dumitru Radu Popescu), unde dominante sunt motivele și universurile prozei și ale dramaturgiei, autorul statuează revelarea unor conflicte, categorii fundamentale ale raporturilor interumane, de unde teatrul sau proza mi-au sugerat „hilarul și imensul spectacol” (În labirintul lecturii, Ed. Dacia, 1999). Proza sa pare să anticipeze dominantele conflictelor, reacții comportamentale și o psihologie stranie, regăsind, parcă, sugestiile discursului narativ al lui Garcia Márquez amenințat de tragic și de stranii comportamente.

Într-o retrospectivă a teatrului lui Dumitru Radu Popescu, corespondențele sunt numeroase, imprevizibile (în lectura cititorului avertizat), iar piesa de teatru îi sugerează spectatorului sau cititorului o dominantă gravă, tragică adesea, și provocând reflecții varii sub specia tragicului regăsit și în proza sa.

Studentul Literelor debutează în „Steaua“, periodic în totul remarcabil, cu participarea unor personalități ale scrisului românesc; grație lui A.E. Baconsky și mai apoi prin Aurel Rău își păstrează ținuta prin semnătura lui G. Călinescu, D. Popovici, Lucian Blaga, G. Călinescu. Formația tânărului scriitor (debutul său în „Steaua“ e proza: O partidă de șah), inaugurând cariera de redactor, ratificată mai apoi la „Tribuna“ ca redactor-șef; a fost un moment oportun, periodicul apărea pe atunci într-o letargie și mediocritate care păreau incurabile… Eram în 1969; inimaginabilă părea cariera scriitorului obligat să-și încheie cariera clujeană numit președinte al Uniunii Scriitorilor (1982) iar, în același timp, redactorul-șef al „Contemporanului“.

*

N-ar fi exclus să stârnesc directorului Editurii Academiei Române nostalgii și, probabil, regrete, retrăind liniștea și climatul amicilor (unii fuseseră colegi de liceu la Oradea), iar alții din mediul universitar și al scriitorilor filialei.

Istoria” metamorfozată într-un scenariu cu un suspense de film consacrat genului cunoscut. Suntem – optez la formula unui discurs al genului de thriller – la începutul stagiunii 1972-1973 a Naționalului clujean, după câteva reușite ale regizorului Vlad Mugur, la momentul inaugurării noii stagiuni, dezertor al echipei teatrale în turneu în Italia… Sunt convins că suntem pregătiți pentru a retrăi cu vocație de povestitori cele întâmplate. Autoritățile m-au convins – nu cu ușurință – să accept funcția de director al scenei clujene, argumen ­tând cu numeroase cronici dramatice apărute – surprinzător pentru mine – în „Steaua“ și în alte periodice; argumentul peremptoriu fusese valoarea impresionantă a scenei capitalei; actori cunoscuți: Silvia Ghelan, Dorel Vișan și alți interpreți apreciați, iar tentația era a reîntâlnirii cu opere ale dramaturgiei românești, ignorate sau, pur și simplu, necunoscute unora. Ideea unei culturi autentice – opinia unui periodic bucureștean – ne-a decis să deschidem stagiunea (1972-1973) cu drama lui Dumitru Radu Popescu, O pasăre dintr-o altă zi. Alexa Visarion s-a raliat inițiativei noastre, iar regia inspirată m-a decis să înregistrez sugestii regizorale.

Regia a ales soluția scenei „deschise”, cu toți interpreții în durata întreagă a dramei aidoma unei instanțe menite să depună mărturie sau să formuleze o decizie finală. O lume dispusă să se supună, să simuleze adeziune și compromisuri umilitoare; în plină dictatură comunistă, personajul victimizat cheamă patetic la întrebări asupra demnității, a curajului și a încrederii în valorile umane, refuzând culpe inventate.

Perioada, așa cum o reamintim nu numai din comunicarea scenei, ci și din proză, cenzura fiind uneori derutată, ezitantă sau incapabilă să înțeleagă semnificații mai puțin descifrabile…

Au urmat, perioada fiind în alarmă politică prin slujbașii obligați să sesizeze efectele chiar și mai puțin descifrabile sau „novice”, s-a reluat interpretarea, cerând imperios modificări în replici și în consecințele lor… D.R. Popescu refuză; categoric regizorul Alexa Visarion și directorul Teatrului… muncitori din diverse unități industriale, reprezentanți ai partidului comunist, reprezentanți dispuși la „indignarea” de spectatori…

Au fost oameni de o impresionantă demnitate și fără ezitare în a pleda pentru calitatea spectacolului, academician Octavian Fodor, rector al Medicinei clujene, strălucit medic cardiolog, un intelectual cu lecturi regăsite în reflecțiile sale și în radicale sancționări ale unor infatuați prin prostie; alături de el se afla acad. Constantin Daicoviciu, istoric-arheolog, fost rector al Universității din Cluj, au asistat în prezența reprezentanților autorităților; în finalul dezbaterilor, adesea formulate cu un patos impresionant, s-au remarcat, solidari, prețuiți în cariera mea universitară. S-a acceptat premiera, iar directorul Teatrului Național și-a comunicat demisia…. Era în toamna lui 1972.