Schiță de portret

Cum observa recent Nicolae Manolescu, în emisiunea de radio Revista Culturală Trinitas, realizată de Teodora Stanciu, generația 60, comparată cu generația 80 (care excelează în poeți), a avut „de toate”. Într-adevăr, lista poeților, a prozatorilor și a criticilor „șaizeciști” valoroși este intimidantă. Prin ei, literatura română s-a schimbat, în contextul unei anumite liberalizări, până la un prag decisiv, de la care cursul artistic nu a mai putut fi întors. La momentul Tezelor din Iulie 1971, literatura română contemporană epocii își crease, pe parcursul unui deceniu, o autonomie a ei, pe care Nicolae Ceaușescu a încercat să o anexeze noii sale direcții, naționalist-comuniste, fără a reuși.

Dar cum este să fii un autor original în ansamblul copleșitor al acestei generații de creație? Ștacheta valorică și media artistică a generației sunt atât de sus, încât a fi autor „șaizecist”, dacă nu te numești Nichita Stănescu, Dimov, Sorescu, Ileana Mălăncioiu, Brumaru ori Breban, D.R. Popescu, Bălăiță, Buzura, e uneori inconfortabil. Dumitru Radu Popescu, scris și D.R. Popescu, re-scris și DRP, a intrat în etalonul literar al generației sale strălucite, la vârful ei, ca termen al unei comparații obligatorii pentru alți „competitori” literari. Pe cât de dificil îi va fi fost scriitorului să-și creeze un culoar propriu, în proză și în teatru, spre sfârșitul perioadei realismului socialist, pe atât de greu le-a fost unor colegi de generație 60 și altora din generația ulterioară să emuleze cu DRP, să „țină pasul” cu el, să aibă la rândul lor originalitate în paralel cu (sau după) DRP.

De peste șaizeci de ani, marele prozator scrie întruna, cu o prolificitate caracteristică și lui Breban, nu și regretatului Bălăiță, și cu o longevitate de care, vai!, alți autori din generația 60 nu au avut parte. Un roman ca F, publicat în 1969, are și el o vârstă, fiind cincuagenar, dar se citește azi ca și ieri, fără ca schimbarea de regim politic, de epocă istorică și de cod al lecturii să-l afecteze. Pe lângă continuitate și ritmicitate, originalitate și forță creativă, prolificitate și longevitate, scrisul lui D.R. Popescu are – în cazul marilor sale cărți – capacitatea de a converti elementul istoric, politic și social cu care lucrează, pe care le folosește, într-o atemporalitate literară uimitoare. Ca și la alți prozatori „șaizeciști”: recitind F de D.R. Popescu, Bunavestire de Breban, Lumea în două zile de Bălăiță, distanța obiectivă între perspectiva receptorului de astăzi și cea a cărților apărute cu decenii în urmă se estompează, ba chiar dispare. Marile romane ale lui DRP sunt mai actuale decât actualitatea noastră imediată, vorbind despre om, despre psihologia și morala lui, într-un mod adânc și specific.

Firește că, față de limpezimea clasică a realismului de tip Preda, cel modern al lui D.R. Popescu complică într-o bună măsură sarcina cititorului. Lectura romanelor cu o simbolistică greu descifrabilă îl făcea pe Ion D. Sîrbu să ricaneze și să se întrebe pe jumătate umoristic, pe jumătate serios, „de ce p. mă-sii” (citez din memorie) „merge Milionarul cu drezina” în romanul lui Bănulescu. Simbolistica, arabescul narativ, multiplicitatea ficțională și stratificarea elementului epic, cu paliere realiste și fantastice, istorice și biografice, modificarea perspectivei și încălcarea cronologiei, continua glisare între ce se expune și ce se ascunde sub ce se expune, modernitatea de sursă faulkneriană a romanelor lui D.R. Popescu sunt mai greu de asimilat decât realismul obiectiv și tradițional. Scrisul lui DRP exprimă și ilustrează o altă vârstă a romanului decât cel al lui Preda; și dacă vom redeschide Arca lui Noe a aceluiași N. Manolescu, vom vedea că cei doi mari prozatori români sunt în categorii diferite: romanul lui Preda este „doric”, al lui D.R. Popescu, „corintic”.

Și de aici ne putem întoarce din nou asupra literaturii române, în ansamblul și în evoluția ei. Dacă prin romanul rebrenian sau cel predist, literatura noastră își dovedește soliditatea, obiectivitatea epică pe care Lovinescu o cerea și o aștepta, prin romanele lui D.R. Popescu, Breban, Bălăiță, literatura română a reintrat în modernitate, refăcându-se astfel legătura cu modernismul interbelic și încheindu-se (mai cu invitații amabile, mai cu forța) paranteza nefastă a realismului socialist. Deși literatura nu are finalitate, fiindu-și suficientă sieși și gratuită, istoria ei are cauzalități: prin scrisul lui DRP și al altor câțiva prozatori „șaizeciști”, romanul autohton se emancipează, se europenizează și intră într-o altă vârstă decât cea a romanului balzacian-rebrenian. Fresca realistă, „cronica de familie” compusă de Petru Dumitriu în perioada realismului socialist, chiar romanul cu problematică socială și tensionare ideologică, practicat de Buzura, se văd concurate de o proză desfășurându-se pe un alt culoar și într-o altă logică artistică. Rămâne o întrebare deschisă care dintre cele două tipuri de proză va avea o continuitate mai amplă: romanul obiectiv cu un narator impersonal și omniscient sau romanul ce sondează psihologia individuală și socială, cu instrumente mai degrabă analitice decât descriptive? Oricare va fi fiind „câștigătorul”, e deja un câștig însemnat pentru literatura română că o asemenea simultaneitate a formelor epice și artistice a fost posibilă, și asta încă din regimul trecut, în condiții de cenzură și control, de instrumentalizare ideologică a literaturii și de suspiciune față de manifestarea literară independentă și de expresia ei. S-a spus, și eu cred că este adevărat, că revoluția în literatura română s-a făcut înaintea celei din societatea românească. Dacă revoluția care a măturat de pe scena istoriei regimul Ceaușescu a avut loc în 1989, o revoluție literară care a măturat de pe scena prozei și poeziei noastre realismul socialist a avut loc încă din anii 1960. DRP este unul dintre protagoniștii acestei revoluții literare; și ai emancipării artistice care a rezultat ca efect al ei.

De aceea, funcțiile înalte pe care D.R. Popescu le-a avut în establishment-ul literar-politic al epocii trecute, și pe care destui comentatori i le-au reproșat după 1990, mi se par irelevante dacă le raportez la scrisul lui DRP. Nu Partidul Comunist Român și Comitetul Central i-au scris romanele, nu Marea Adunare Națională i-a compus piesele de teatru, nici funcția de președinte al Uniunii Scriitorilor nu i-a conferit valoarea de scriitor. Și cu aceste funcții și demnități publice, și fără ele, scrisul lui D.R. Popescu ar fi fost același. Poate că receptarea ar fi diferit întrucâtva, dacă mă uit cât se scria despre DRP înainte de decembrie 1989 și cât s-a scris despre el ulterior: oamenii sunt sensibili la funcții și dregătorii, iar criticii sunt și ei oameni. Îi apreciez însă pe cei care nu au uitat că, din funcțiile lui, DRP s-a străduit să facă bine scriitorilor noștri, inclusiv celor tineri, pe atunci, din generația 80. Gratitudinea fiind o floare rară, să-l menționez la acest capitol pe „optzecistul” Nicolae Iliescu.

Închei această schiță de portret cu o trăsătură particularizantă pentru D.R. Popescu: în prețuirea reală pe care o are pentru critica literară intră și acceptarea senină, de către el, a judecăților de valoare. După ce am scris cu ani în urmă o cronică cu destule obiecții critice, în România literar\, despre un roman al lui DRP, prozatorul consacrat și-a păstrat cumpătul și eleganța. Sentimentul acesta că poate scrie liber despre un autor canonic îi este necesar unui cronicar literar.

La 85 de ani, cu peste 60 dedicați literaturii române, D.R. Popescu este unul dintre marii scriitori români contemporani.