Născuți în aceeași zi de 23 august, la o diferență de 10 ani (Corneliu Ștefanache la Panciu, Vrancea, în 1933, decedat la 12.01.2009, Iași; Mircea Iorgulescu la Valea Călugărească, Prahova, în 1943 – decedat la 7.06.2011, Paris), cei doi scriitori au împărtășit o prietenie rară, de prin anul 1970 și până la finalul vieții pământene a prozatorului vrânceano-ieșean.
Grație doamnei Irina ȘTEFANACHE-GUIHARD (Franța), Editura Junimea și revista „Scriptor” dețin o semnificativă arhivă „Corneliu Ștefanache”, prozatorul care a coordonat, în chip remarcabil, revistele „Cronica” (1965-1970) și, ulterior, „Convorbiri literare” (1971-1975). Epistolele pe care vi le propunem mărturisesc atelierele de creație în acei ani, când tânărul critic literar era angajat al revistei „România literară” și colaborator statornic al celor două publicații din Iași.
Parte din substanțiala corespondență va face obiectul unui volum, în curs de editare la „Junimea”, în colecția „Mousaion” (redactor: Viorel DUMITRAȘCU).
Prezentare și note de Lucian VASILIU
București, 19 dec. 1970
Stimate domnule Ștefanache,
M-aș bucura mult dacă aș fi sigur că dl. Horia Iliescu1 v-a dat, după 6 decembrie, relații asupra mea: în acest fel „tăcerea” mea ar fi fost justificată la timp. Despre ce e vorba? Mi se pare că sunteți cumva la curent cu necazurile pe care mi le fac cei de „Munca”2, însă acum altitudinea mizeriilor a crescut brusc. În 6 decembrie (când dl. Iliescu se afla la București) m-au trimis pentru 2 săptămâni într-o brigadă a UGSR care trebuia „să îndrume și să controleze” nu știu ce în județul Mehedinți. Bineînțeles că în ce mă privește povestea asta are aerul unor represalii, trimiterea mea acolo fiind un fel de exil. S-au făcut presiuni asupra mea, cerându-mi-se să renunț la rubrică: pe cine am deranjat oare?! Odihnească-se în pace…
Azi am ajuns acasă și am găsit o scrisoare de la Dumneavoastră și alta de la dl. Sângeorzan3; ce bine ar fi dacă dl. Zilieru4 v-a spus cumva toată istoria! Am să încerc însă să mă reabilitez: probabil că luni veți primi această scrisoare, iar miercuri sau joi veți avea, cu certitudine, un articol. Totodată, vă propun un articol despre cartea lui Ivasiuc5: nu mi-a plăcut. Ce părere aveți? Aș vrea să știu câteva lucruri despre romanul cel nou al Dumneavoastră6; miercuri, pe 23, voi preda la R.l.7 pentru numărul de Anul Nou, o „ochire retrospectivă” (sunt aproape de final la Dincolo) și nu aș vrea să îl omit. Poate îmi dați un telefon acasă luni seara sau marți seara (după ora 21), pentru că altă soluție nu văd. Încă o rugăminte: la editura „Junimea”, am auzit, va apare sau a apărut o culegere din publicistica lui Eminescu8, pot spera că prin intermediul Dvs. voi fi și eu în posesia unui exemplar? Aștept semne de viață, poate chiar veniți la București.
Cu multă stimă,
M. Iorgulescu
***
25 dec. 1970
Mult stimate domnule Ștefanache,
Abia azi am primit cartea și nu mai am cum să o prind în „retrospectiva” mea din R.l. nr.1/ 71; poate voi reuși să-i menționez titlul când am să corectez paginile. Când – pentru numărul 3 sau 4 – voi scrie despre Paralele voi avea, în fine, prilejul să mă refer mai pe larg la Zeii obosiți și la Dincolo. Drept să vă spun, Dincolo mi s-a părut a fi inferioară Zeilor, deși este mult mai bine construită. Însă excesul de ornamentație – mă refer în primul rând la „povara” lui Petru Petria – tânărul (război, tulburea epocă de după etc.) – mi se pare că strică romanului. În plus, acest personaj devenit oglindă a lumii este prea mult privit din interior, realul se estompează la convertirea în experiență intimă. Cred, de asemenea, că în Dincolo se conturează un posibil roman (al domnișoarei Clara), peste care se trece prea repede. Drama acestui personaj episodic este mult mai umană decât cea a lui Petru Petria, devenit un recipient pasiv. În sfârșit, s-ar putea să mă înșel eu! Însă n-am regăsit aici acea durere profundă din Zeii obosiți, n-am regăsit nici acea chinuitoare căutare a adevărului, acea dorință de împrăștiere a negurilor. Am în față Paralele și abia aștept să încep să citesc.
Anul Nou vine cu o mare bucurie pentru mine: de la 1 ianuarie voi lucra în redacția României literare; chiar în aceste zile se lucrează la perfectarea transferului. Scap de obligațiile așa de nesuferite ale gazetăriei, dar ce mă așteaptă oare? Sper să fie totul bine.
Articolul vine în două-trei zile; m-am grăbit să vă scriu pentru a vă mulțumi pentru bunele urări pe care mi le-ați făcut și pentru a vă ruga să primiți, din partea mea, cele mai calde urări de bine pentru 1971. Vă doresc, înainte de orice, să vă continuați seria romanelor care v-au impus printre prozatorii de frunte de azi, și poate că veți scrie acel promis roman despre Iașii de astăzi. Se înțelege că pentru asta aveți nevoie de foarte multe și vă urez să nu vă stânjenească nimic.
Cu multă stimă,
M. Iorgulescu
* **
9 februarie 1971
Stimate domnule Ștefanache,
Vă doresc însănătoșire grabnică. Nu atât lipsa – o vreme – a unui semn de viață cât, o săptămână mi se pare, absența din colțul știut al „Cronicii” ne-a alarmat și am bănuit că sunteți bolnav. Ignorant cum sunt în cele medicale, o operație mi se pare catastrofă: cum vă simțiți acum? A trecut totul cu bine? Nu pot suporta suferința fizică, am o oroare indescriptibilă când văd sânge, o simplă zgârietură mă umple de spaimă, deși n-am trăit între perini de puf; sau poate tocmai de aceea!
Mulțumesc mult pentru carte; este foarte „pieptănată” și retipărirea publicisticii lui Eminescu mi se pare ceva de domeniul fanteziei. Oricum, e bine și atât – vedeți cum învățăm să ne mulțumim cu jumătăți de măsură (dacă nu chiar cu sferturi…)?
Cred că între timp ați văzut și R.l. cu masa rotundă; am „salvat” mult din spiritul acelei discuții, deși s-au făcut destule tăieturi.
Îmi cereți părerea în legătură cu trecerea la Convorbiri literare9; sigur că, în principiu, e mai bine, însă transformarea într-un bilunar e sigură? Publicațiile lunare și-au cam trăit traiul; formatul tip carte e greoi; nu știu dacă veți găsi la Iași oamenii necesari, bine pregătiți profesional și de bună calitate morală; nu știu cum veți rezista presiunilor din exterior; vă prevăd – fie-mi iertat – multe dificultăți. Însă cum am putea trăi în lipsa lor?! Avem nevoie de oprimare, ca femeile isteroide, așa ni s-a făcut educația. Oricum, sunt convins că veți face o revistă bună. Era să uit: într-unul din numerele viitoare vom publica o scrisoare de răspuns de la Paul Anghel, legată de masa rotundă. E plină de insulte și jigniri. Mă întreb care va fi reacția scriitorilor și a criticilor, pentru că noi, în R.l., nu-i putem răspunde. Eu voi încerca să scriu la „Contemporanul” ceva.
Cu multă dragoste,
M. Iorg.
***
13 martie 1971
București
Iubite domnule Ștefanache,
Pun în plic delegația, ștampilată: și încă de trei ori.
Săptămâna viitoare (joi, 18 martie) merg la Timișoara – întâlnire cu cititorii. După aceea, venim la Iași. Sper ca, mergând la Timișoara, să nu-mi compromit venirea la Iași.
Mi-am inaugurat cronica, sper că ați văzut. Pentru săptămâna viitoare scriu despre Botta (Emil), într-un chip cam neobișnuit pe la alte cronici. Sunt curios ce reacție va trezi schimbarea; mă interesează, firește (suntem la porțile orientului, nu?) în primul rând, cele negative.
Îmi cer iertare pentru stilul telegrafic, însă sunt tare grăbit.
Cu îmbrățișări,
M. Iorgulescu
23 martie 1971
București
Iubite domnule Ștefanache
Am expediat încă de vreo zece zile delegația, ștampilată: a ajuns? Nu am primit nici un răspuns și mi-e teamă să nu se fi rătăcit pe drum. Cu serviciile publice românești e posibil orice…
Am văzut „Cronica” și mulțumesc pentru nota amicală. Am citit câteva din răspunsurile la ancheta cu proza și parcă m-am simțit îndemnat să particip și eu. Dacă voi avea puțin timp, într-o săptămână aveți răspunsul. Cred că dl. Sângeorzan va fi încântat, nu?
Prin București noutăți frapante nu sunt, în afară poate de sporirea atacurilor lui E. Barbu; însă acestea se văd și de la Iași. Când vom scăpa de oamenii care nu mai au nici un fel de Dumnezeu? Momentul în care el a dezlănțuit campania de discreditare a Uniunii Scriitorilor este –întâmplător?! – cel în care se lucrează la elaborarea noii legi a drepturilor de autor. E un om, acest Eugen Barbu, lipsit de orice sentiment de solidaritate literară, ceea ce, cred, este descalificant pentru un scriitor. Pe aceeași linie, se înregistrează o tot mai accentuată avansare a lui Al. Ivasiuc spre aripa Dodu Bălan – Mihnea Gheorghiu și chiar Barbu: ați văzut ce scrie în Contemporanul acest individ – care face mare caz de obiectivitate – despre monografia „Goga”? Parcă ar fi frate geamăn cu Marian Popa… Sunt foarte trist că pronosticurile mele s-au adeverit integral.
Sunt obosit și mâhnit, domnule Ștefanache. Veți vedea, în numărul de mâine, cât de elegant (și de furios) îmi răspunde Emil Botta; diverși mă amenință la telefon și prin scrisori anonime, mă acostează agresiv pe stradă. Doamne, dacă aș putea să-mi înfrâng pasiunea pentru actualitate: e așa comod să faci istorie literară, să nu te intereseze de ceea ce se petrece în jurul tău. Dacă aș fi scris despre Grigore Alexandrescu ori despre Bolintineanu mă împrieteneam cu toți ecrivenii români! Însă nu mă pot opri, nu mă pot înfrânge; e un demon în mine, care nu adoarme niciodată și care mă împinge, irepresibil, către literatura de azi.
Îmi cer iertare pentru tonul băbesc: însă e o zi în care nu mă simt foarte bine. S-au adunat atâtea…
Cu îmbrățișări,
M. Iorgulescu
***
14 sept. 1971
Dragă Corneliu,
Desigur că la sfârșitul acestei scrisori vei fi supărat pe mine și, fiindcă nu vreau să strecor printre rânduri epistole inedite ceva ce vreau, de fapt, să-ți spun, îți dau de știre că nu voi putea să mai scriu pentru C.L. – mai exact, pentru rubrica din C.L. – vreme de câteva luni, trei sau patru, poate chiar cinci. Motivul este simplu: am de predat până în decembrie două cărți și cum eu scriu foarte greu, înțelegi desigur în ce situație delicată mă aflu. Din nefericire, nici una dintre ele nu cuprinde lucruri ce pot intra la Tabla de materii; obligat deci să aleg între scrierea acestei cărți și păstrarea unei rubrici, am ales. Cred, sper, că mă vei înțelege; după mai mult de o jumătate de deceniu de activitate critică publicistică, nu-mi mai pot permite să amân – pentru cine știe când – scrierea unor cărți prin care să mă exprim într-un mod – eu îl doresc și superior – deosebit față de ceea ce am făcut până acum. De altfel, mi se pare că ți-am spus asta cândva, inițial ideea de a face publicistică literară îmi repugna, voiam să scriu și să public în fiecare an câte o carte. Prin hazard, lucrurile s-au petrecut tocmai pe dos. Am însă – și nu numai eu – sentimentul că amânând prea mult scrierea acelor cărți, la care, de altfel, n-am renunțat nici o clipă, încep să-mi fac rău. Te rog să mă înțelegi cât se poate de exact,: nu renunț să mai colaborez la C.L., ci suspend – pentru o perioadă – „Tabla de materii”. Când vii la București îți arăt ce am din cele două cărți, alegem împreună fragmentele pe care tu dorești – dacă dorești – să le publici în revistă, și pleci cu ele în valiză. Până atunci te mai rog ceva: să nu încerci să-mi schimbi decizia, fiindcă – iată, mă demasc – poți s-o faci. Ar fi însă în defavoarea mea și acest banal adevăr, bănuiesc, nu îți este străin. Știi că nu îți rezist – dar ușurința cu care aș ceda s-ar transforma într-o suferință. Trebuie ca în câteva luni să mă rezum al recenziile din „Luceafărul” – la care aș fi renunțat bucuros dacă pleca „Rondul de noapte”10 la tipar – și la colaborarea bilunară la România literar\. În eventualitatea că sfârșesc, până la Anul Nou, ce mi-am propus, reiau „Tabla de materii”: după cele două cărți, vreau să termin începuta Istorie a literaturii de azi.
După partea mai „omenească” a întâmplărilor literare din Capitală – deși eu m-am izolat complet – vom vorbi când sosești.
Cu îmbrățișări,
Mircea
** *
23 noiembrie 1971
București
Iubite domnule Ștefanache,
Ca să nu dau nici un fel de emoții conducătorului revistei, colaboratorul sârguincios din mine îmi dă brânci să spun, cu totul neprotocolar, nu?, că la câteva zile după primirea acestei scrisori va sosi și „prefața” Rondului, cu aproximație, între 1-5 decembrie. Ușoara întârziere se datorește faptului – stupid în sine – că volumul se găsește la o dactilografă care s-a îmbolnăvit tocmai acum de gripă și nu-mi poate da primele pagini decât abia către sfârșitul lunii. După o ultimă revizuire, cam în jur de 15-20 decembrie, cartea va fi la editură, și, sper, va fi bine primită. Dacă discuțiile pe care le-am avut în prealabil n-au fost simple schimburi de vorbe goale, este posibil să apară până la jumătatea anului viitor. Nu-mi dau seama în ce măsură aceasta ar putea afecta rubrica din C.L.; va mai fi oare posibilă, de exemplu, menținerea titlului? Dar cred că nu are rost să mă neliniștesc de pe acum: intenția mea fiind, de fapt, o privire peste toată literatura românească din ultimele decenii (pornind cam de unde a rămas G. Călinescu). Rondul… nu este decât un fel de carte-prefață, caracterul de program (literar) fiind mai presus decât orice. Și fiindcă vă interesează felul în care va arăta rubrica din revista Dvs., iată capitolele (= portretele) pe care le veți avea în portofoliu până la 1 ianuarie: Al. Ivasiuc, George Alboiu, Augustin Buzura, A.E. Baconsky, Ilie Constantin, Nicolae Manolescu, Nicolae Breban (??), Nicolae Velea, Vasile Rebreanu. Spuneți-mi ce anume vă interesează, indicați-mi o ordine a preferințelor…
Senzaționale știri despre mine nu am. La revistă sunt privit cu circumspecție, fiindcă incapacitatea mea de a fi poltron deranjează; ca de obicei, simt că sunt un incomod. Probabil că și din acest motiv am fost transferat (zice-se provizoriu) la secția de externe, unde am foarte mult de lucru în calitate de redactor (comenzi de articole, pregătiri de pagini speciale, o nebunie cumplită, fiindcă revista trăiește în haosul cel mai deplin) și deloc în calitate de om care scrie. Am fost, cu alte cuvinte, tras pe linie moartă și încerc să-mi dau seama cui folosește această manevră. De fapt, nu sunt singurul critic din redacție aflat în această situație. Aș pleca de aici fără nici o bătaie de inimă, dacă aș avea garanția unui post mai bun, dar unde să mă duc? Așa că voi suporta capriciile dictatoriale și ale colaboratorilor apropiați – sper, numai până al primăvară, când va fi, se aude, Conferința Uniunii. Altfel, muncesc pe brânci, scriu și citesc, nu ies din casă, nu circul, nu am nici un fel de relații cu lumea literară, de care mi-e silă – nu am sentimentele unui ultragiat, dar îmi este cu neputință să găsesc ceva comun între ei și mine. Aștept cu emoție o întâlnire, o conversație – dar numai la București, fiindcă nu pot pleca din acest oraș.
Cu multă căldură, fiindcă e iarnă,
M.I.
** *
București, 3 mart. 1972
Dragă domnule Ștefanache,
Neapariția și a textului despre A.E.B.11 m-a dezolat; pentru moment, m-am gândit să renunț la rubrică: din patru numere, n-am apărut decât de 2 ori, iar una dintre apariții a fost o „prefață”, și aceea bine jumulită. Dar… sunt optimist și tenace. Voi mai încerca, deși lupta este inegală, cumplit de inegală: eu singur în fața unui organism constituit, ale cărui sentințe sunt indiscutabile.
Sper ca în jur de 10-11 martie să pot veni la Iași pentru 2-3 zile; intru în vacanță, vreau să iau puțin aer. Cred că voi putea aduce textul despre Marin Preda și traducerea din fr. Dacă vin, vă voi da un telefon joi seara (9 mart.). Aș fi încântat dacă Iacoban12 ar lăsa la Dvs. manuscrisul antologiei lui Catană, să-l iau înapoi. Mă puteți ajuta?
Altfel, sănătate să ne dea Dumnezeu…
Cu stimă,
Mircea Iorgulescu
17 mai 1972
București
Iubite domnule Ștefanache,
Am pe masă, gata, de o săptămână, articolul despre Romulus Guga13 și nu mă pot hotărî să-l pun la poștă; lucruri și lămurite și nelămurite (prin scrisori) mă opresc.
„Tabla de materii” a murit: generozitatea ta și dorința mea de a folosi cum mă pricep mai bine spațiul pe care mi l-ai oferit s-au lovit de agresiunea mediului. Și mediul este necruțător.
Nu vreau să înțelegi că „rup” sau „întrerup” colaborarea la revistă; voi continua să dau articole, cu predilecție de istorie literară, fără legătură între ele, disparate, dacă vei considera necesar și dacă nu te vei înfuria de această scrisoare.
Dar când agresiunea este atât de puternică și de evidentă, n-am alt remediu decât să mă fortific, să-mi înalț ziduri groase și să pun caraule.
Dacă mai este posibil – și dacă va apărea – aș dori ca articolul despre Iv. să nu apară ca „rubrică”, ci ca articol independent.
Pun cruce peste un mormânt – asta e, o simplă formalitate deci.
Cu cele mai prietenești sentimente,
M. Iorgulescu
** *
28 dec. ’72
Dragă Corneliu,
Îți trimit textul despre Bujor Nedelcovici14. Fiindcă în partea a doua mă refer la romanul „Fără vâsle” și oricum depășesc spațiul acordat rubricii mele, „am tăiat” după comentariul la prima lui carte (p. 5). Te rog, deci, să dai „fragment”.
Îți mai trimit, tot din carte, Sz. Pop15, peste vreo săptămână, și pe urmă – nu știu. Te aștept, să mai discutăm.
Cu îmbrățișări,
Mircea Iorgulescu
* * *
15 aug. 1973
Dragă Corneliu,
Nu știu dacă ai aflat până acum (l-am rugat pe [indescifrabil] să-ți spună, dacă dai tu telefon la revistă) că n-am putut pleca la mare decât abia în ziua de 16 aug., adică tocmai când se încheia șederea ta. Motivele au fost mai multe: s-a îmbolnăvit Ioana, iar după o zi eu am căzut la examenul de șofer și am fost reprogramat pentru data de 14 aug. L-am dat din nou și, acum., l-am luat. Azi, 15, am luat și carnetul, dar bucuria nu a ținut mult: după-amiază am ieșit în oraș, am mers vreo două ore, cu nevastă-mea alături (era o vreme superbă, ploaie și vânt), iar la întoarcere am reușit marea figură de a-mi lovi (strâmbături și julituri) mașina la intrarea în curte! Nici eu nu știu ce s-a petrecut, fiindcă înainte de a lua carnetul o băgasem în curte de zeci de ori, fără necazuri; am impresia că n-am proptit bine porțile și că, fiind vânt, s-au închis… peste mașină, în timp ce intram. E garnisită, sărăcuța (!), pe ambele părți, în față: spatele a scăpat. La întoarcere o să am de umblat pe la tinichigii și vopsitori de-o să mă satur! Au început necazurile vieții de șofer (prost).
Sunt extrem de obosit, această vară lungă și complicată m-a epuizat. Nu știu dacă textele pe care le-am trimis „merg”; în orice caz, eu voi pune la poștă, pentru nr. din 30 sept, în zilele de 31 aug. – 1 sept., despre Liviu Petrescu16. Pe urmă, „intru în regim normal”. Dacă nu am dificultăți cu Rondul (poate cât stau în concediu o vor citi), intenționez ca la 1 oct. să renunț la rubrica din Luceafărul, rămânând cu Tabla și cu o colaborare, tot bilunară, la România lit., despre critică. Este mult, chiar și așa!
Mi-e dor de tine (dacă e o toamnă frumoasă tare mă bate gândul să „fug” până la Iași cu mașina, aștept să ne vedem.) Eu mă întorc în București cam pe 30-31 (mi-am luat cărți cu mine). Poate vorbim la telefon, atunci.
Te îmbrățișez și, cum peste o săptămână e ziua ta, îți doresc ani mulți, spor la lucru, rezistență, fericire.
Cu dragoste,
M. Iorgulescu
* * *
București, 15 martie 1986
Iubite Corneliu,
Azi, abia, am primit scrisoarea de la tine, având pe verso articolul tău despre critică și critici: de bun simț și onest, calități care azi, în lumea noastră literară, sunt mai rare decât pe vremea fanarioților, când nici nu exista „lumea noastră literară”…
Dar nu pentru asta îți scriu. Am două motive. Unul – m-a emoționat, nici nu-ți poți imagina cum, acel „și, întotdeauna” pus înaintea numelui meu. Îți sunt, pentru această emoție, recunoscător.
Apoi, fiindcă m-a neliniștit tonul scrisorii tale, atât de apăsat trist. Te înțeleg, înțeleg – nu în date, ci în spirit – și cauzele acestei stări; totuși, totuși, dacă nu pentru alte motive, măcar pentru că tristețea este dizolvantă încearcă să nu te copleșească. Scrisul, munca sunt, pot fi, și un remediu; scrie, ca să rămâi întreg. Cărțile tale, o știi, sunt citite, căutate, „merg la suflet” cum ar fi zis Istrati (azi o asemenea formulă pare caraghioasă, nu?! Noi, ehe, noi suntem atât de grozavi că disprețuim „problemele sufletului”, nu?!) – și, iar- tă-mă, ești dator să mergi mai departe, să continui.
Ne apropiem, uite, de sfârșitul unui secol care s-a vrut mare și tare și de sfârșitul, totodată, al unui mileniu – și, poate, la aceste praguri simbolice oamenii vor descoperi, trecându-le, că sufletul e totuși mai important decât orice – spiritul însuși, fără suflet, neputând exista. Și, poate, se va vedea atunci că scriitorii, fiecare cât și cum a putut, au fost printre cei care au hrănit nevoile sufletești ale oamenilor acestui secol sumbru și însângerat…
Cu drag,
Mircea
________________
1 Este vorba despre poetul Horia Zilieru (n. 1933, aflat în anturajul scriitorului Corneliu Ștefanache; transcriere grăbită de nume, probabil).
2 Ziarul „Munca” era organ al U.G.S.R. (Uniunea Generală a Sindicatelor din România) Este redactor aici între anii 1968-1970.
3 Zaharia Sângeorzan (1939-2002), critic și istoric literar. Redactor la revista „Cronica” (1969-1989).
4 Vezi nota nr. 1. Scriitorul Horia Zilieru (Gheorghe Iancu) a fost, în această perioadă de context epistolar, secretar general la „Iașul literar” (1959-1970) și la „Convorbiri literare” (1970-1990). În anul 1970 îi apăruse al 4-lea volum de versuri, Umbra paradisului (Editura Junimea).
5 Alexandru Ivasiuc (1933-1977), prozator. Între 1970-1973 a fost redactor-șef și director adjunct al Editurii „Cartea Românească” și secretar al Uniunii Scriitorilor.
6 Corneliu Ștefanache debutase cu proză în revista „Iașul literar” (1964). În volum, în anul 1968 (Cercul de ochi), urmat de Zeii obosiți (1969), Dincolo (1970), Paralele (1970), Ziua uitării (1972), În așteptarea aproapelui (1974) etc.
7 Timp de 18 ani (1971-1989), Mircea Iorgulescu a fost redactor la România literar\.
8 Volumul Mihai Eminescu despre cultură și artă. Ediție de Dumitru Irimia, Iași, Junimea, 1970.
9 Corneliu Ștefanache va fi redactor-șef al „Convorbi rilor literare” (1971-1975). Revista apărea de două ori pe lună, la date fixe, 15 și 30 ale lunii.
10 Volumul de critică literară Rondul de noapte va apărea abia în 1974, la „Cartea Românească”. Au urmat Al doilea rond (1976), Scriitori tineri contemporani (București, Editura Eminescu, 1978), Firescul ca excepție (1979) etc.
11 Anatol E. Baconsky (n. 1925, Cofa, Chelmeuți, lângă Cernăuțiul interbelic, azi Ucraina – decedat la cutremurul din 4 martie 1977). Între alte volume (poezie, proză, eseu, traduceri) în 1972 îi apăruse celebra Panorama poeziei universale contemporane.
12 Mircea-Radu Iacoban, în acei ani director al Editurii Junimea (1969-1979). După debutul cu volumul Estudiantina (1962), continuase cu Nedumerit în Atlantida (1968), Cu microfonul în buzunar (1969), Lumea într-o picătură (1971), Altfel, despre sport (1972) etc.
13 Romulus Guga (n. 1939, Oradea – 1983, Târgu Mureș) a publicat în perioada 1970-1974 romanele Nebunul și floarea, Viața postmortem, Sărbători fericite, Paradisul pentru o mie de ani și Adio, Arizona.
14 Bujor Nedelcovici (n. 1936, Bârlad, stabilit la Paris în 1987). În anii 1970 a publicat romanele Ultimii (1970), Fără vâsle (1972), Noaptea (1974), Grădina Icoanei (1977), Zile de nisip (1979), urmate de alte volume (nuvele, teatru, publicistică, jurnal de exil, album de fotografii).
15 Sânziana Pop (n. 1939, Cluj-Napoca). În acei ani publică (după volumul de debut Nu te lăsa niciodată, 1966, distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor), uneori în colaborare cu Gabriela Melinescu, reportaje spectaculoase în revista „Luceafărul”. În 1969 îi apăruse romanul Serenadă la trompetă (Premiul Uniunii Scriitorilor).
16 Liviu Petrescu (n. 1941, Râmnicu Sărat – 1999, Cluj-Napoca). Între alte volume semnificative, în 1973 îi apăruse volumul de eseuri Scriitori români și străini (Cluj-Napoca, Dacia).
