Plecat în Canada la începutul anilor 1990, Gabriel Purcăruș este un transfug pățit: are în spate peste 25 de ani de expunere la flagelul corect-politic. În consecință, a fost martorul versat al trepanației pe creieri la care canadienii au fost supuși în numele ciulamalei pestrițe numite pompos „egalitarism multicultural“. În fapt, o brambureală al cărei deznodămînt stă în ștergerea canoanelor pe care trecerea secolelor le-a consacrat. Și fiindcă a avut destul timp pentru a-i cerceta trucurile prin care își răspîndește sporii, Purcăruș s-a hotărît să dezvăluie mecanismul patogen al ciupercii corect-politice, adică vicleniile cu ajutorul cărora își întinde miceliul peste Occident.
Rezultatul este un volum alert, cu capitole scurte, surprinzînd aberațiile unei molime în fața căreia Apusul pare să nu mai aibă antidot. Purcăruș scrie cu vervă în tiparul unei ironii molipsitoare, urmarea fiind că, în ciuda calamităților culturale pe care le descrie, te surprinzi hohotind sub șarjele de umor cu care autorul își încarcă paginile. E cum ai asista la o catastrofă căreia nu-i poți contempla desfășurarea decît chicotind întruna, în accese de amuzament macabru, căci aberațiile de care te izbești sunt atît de descreierate, atît de lipsite de bun-simț, încît singura reacție în fața lor e rîsul dement, descătușarea minții în fața scrîntelii înfățișate drept regulă a gîndirii echitabile.
Cu un exemplu luat din carte, un profesor îi învață pe copiii de gimnaziu regulile jocului de șah. Pe măsură ce le explică funcția pieselor, valul de proteste se întețește, fiindcă nu e regulă pe care puberii, cu mintea vraiște sub tăvălugul cerințelor egalitariste, să n-o ia drept semn al discriminării. La început, văzînd atîta sminteală, rîzi cu poftă, pentru ca treptat să-ți piară cheful de a te amuza. La șah albul mută primul? Discriminare! Dorința elevilor e ca negrul să mute cel dintîi, spre a suplini secolele de sclavie în care s-a zbătut biata rasă neagră. Apoi, regele e o piesă mai importantă decît regina? Discriminare! Rangul pieselor trebuie inversat ca fetele să nu se simtă lezate în condiția lor nurlie. Aceasta înseamnă că partida se va încheia cînd regina va fi făcută mat, în vreme ce regele va privi smerit capturarea consoartei. Mai departe, calul sare peste mai multe pătrate, în vreme ce pionii se tîrîie silnic? Discriminare! Nicio piesă nu trebuie să fie privilegiată față de altele, drept care elevii cer o mai echitabilă împărțire a mișcărilor pe tablă: nebunul să se miște ca o tură, regele să țîșnească ca un nebun, iar pionii să facă salturi precum caii. În felul acesta, înlăturarea inegalității dintre piese va da șahului o față umană, în consens cu armonia filantropică ce domnește în lume. Mai mult, egalitatea de șanse de care trebuie să se bucure fiecare piesă nu poate fi umbrită de cîteva norme obtuze, a căror vechime de milenii nu e o piedică în a le modifica. În caz contrar, deficitul de gîndire democratică care mustește în șah îl preschimbă într-un moft vetust, la care numai aristocrații putrezi, atinși de un morb pe care l-au moștenit de la strămoși, se mai dedau cu poftă belicoasă.
Nu-i așa că, puși în fața unor asemenea năzbîtii, zîmbiți cu poftă? Nu-i așa că hilara schilodire a jocului minții, sub imperiul exigențelor egalitariste, vi se pare o farsă nostimă? Din păcate, veți rămîne doar cu zîmbetul, fiindcă societatea apuseană, însuflețită de idealurile flagelului marxist, trăiește într-o asemenea farsă. Ceea ce pe tabla de șah pare un renghi glumeț, pe care nimeni nu l-ar lua în serios, este chiar imperativul de care ascultă democrația din Occident. Renghiul e real, farsa e adevărată. Voința de schimonosire e atît de directă, ambiția de a da regulile peste cap este atît de fățișă, încît prima tresărire e cea a rîsului homeric. Rîzi copios ca la vederea unei aschimodii neverosimile, pentru ca după aceea rîsul să-ți înghețe pe buze, cînd îți dai seama că aschimodia a prins viață.
În ochii lui Purcăruș, flagelul marxist distruge ierarhiile printr-o agresiune în trei pași. Primul pas stă în iscarea compasiunii față de vitregia sorții celor oprimați (femei, negri, sodomiți, coloniști arabo-africani), al căror destin nedrept cere o cît mai echitabilă reparație, caz în care cineva trebuie să-și recunoască culpa față de minoritățile chinuite, iar acel cineva nu poate fi decît albul creștin. Și cum asumarea vinii cere impulsul spontan al gîndirii libere, această libertate își găsește expresia potrivită în binecuvîntata free speech, sacra libertate de expresie pe care nici Diavolul nu o încalcă. Oprimații își pot exprima liber indignarea față de oprimatori. Așadar, milă față de oprimați, indignare față de oprimatori și libera exprimare a acestei indignări. Taberele coexistă într-un echilibru precar.
Pasul al doilea este că fosta tabără a oprimaților își mută discriminarea din condiția negativă în cea pozitivă. Nu e îndeajuns că nu mai sunt nedreptățiți, dar pe deasupra vor daune morale sub forma unor privilegii menite numai lor. În felul acesta meritocrația dispare sub ploconul cotei obligatorii dăruite făpturilor oropsite. Și abia acum începe farsa: la cea mai mică reacție de împotrivire din partea albilor creștini, cărora meritocrația le este încă literă de lege, comutatorul binecuvîntatei free speech e rotit pe frecvența lui hate speech, caz în care actul de a te împotrivi intră sub stigmatul asmuțirii la ură. Dacă mă împotrivesc cotei obligatorii se cheamă că îi urăsc pe asupriții din trecut. Urgisiții trebuie să fie întîmpinați cu dragoste, invadatorii se cuvine să fie primiți cu flori, colonizatorii se recomandă a fi găzduiți cu bucurie.
Și astfel puiul de cuc își face loc în mijlocul rîndunelelor primitoare, pentru ca treptat, făcînd uz de interdicția lui hate speech (cum să spui ceva rău de o pasăre avînd aceleași drepturi ca toate păsările?), să le arunce din cuib. Simpla comutare a limbii de la frecvența lui free speech (noi avem voie să ne rostim indignarea, fiindcă e expresia umilinței) pe cea a lui hate speech (voi nu aveți voie să vă spuneți indignarea, fiindcă e expresia urii), le dă unora cuvîntul spre a le închide altora gura. Tactica stă în lipirea unei etichete purtînd invariabil sufixul „fob“: homofob, islamofob, transfob etc.
Pasul al treilea stă în răsturnarea raportului de asuprire: minoritarii oropsiți devin oprimatorii privilegiați, iar majoritatea nu se poate împotrivi din cauza cenzurii induse de interdicția lui hate speech. Ai ceva de comentat? Înseamnă că te lași dominat de ură, căzînd pradă sentimentelor joase. În democrație nu există simțăminte joase, gînduri urîte sau energii dăunătoare. În democrație nu există decît toleranță, armonie și combaterea discriminărilor. Optica aceasta, potrivit căreia orice critică e semn al urii și orice obiecție e o calomnie, este un exemplu de „negarea negației“: împiedicarea împotrivirii. Nu mai ai voie să te opui în numele concordiei ce ne unește pe toți. Dacă totuși te încăpățînezi, imaculata toleranță prinde un zero în coadă, și devine „toleranță zero”, în cel mai nenorocit eufemism menit a ascunde ura foștilor oprimați. Și în timp ce albii creștini nu mai pot spune ce cred, minoritarii rescriu istoria după cum îi taie capul. Rezultatul este apariția unor ierarhii oglindind ura asupriților travestiți în piele democratică, dar o ură pe care nu ai voie s-o înfrunți din cauza cenzurii date de interdicția lui hate speech. Taberele sunt aceleași, dar raportul de forțe e altul.
Și astfel, elefantul cel mare din mijlocul sufrageriei (a se înțelege urgisiții din trecut) nu numai că începe să spargă bibelourile, dar pe deasupra toți se prefac că nu-l văd, pentru ca apoi tot ei să învinuiască bibelourile că au avut proasta inspirație de a se pune în calea elefantului. Elefantul cel mare se cuvine a fi judecat cu indulgență, la fel cum puiului de cuc trebuie să-i menajăm orgoliul lezat de ființă abandonată. Toți sunt egali cu toți: buruienile sunt egale cu trandafirii, fiindcă sunt plante, la fel cum rîndunica e egală cu vulturul, pentru că sunt păsări, cum așijderea nebunul e egal cu calul, fiindcă sunt piese de șah. De oameni nu mai vorbim. Toleranța trebuie dăruită tuturor, cu o mică excepție: albilor creștini. În rest, multă iubire, îngăduință serafică, pace eternă. Și în timp ce rostim asemenea vorbe răsuflate, Apusul stă pe un cocktail Molotov gata de explozie. Iar cînd deflagrația se va petrece, elefantul va distruge pereții sufrageriei, buruienile vor sufoca trandafirii, iar cucul va curăța cuibul de rîndunele.
Scrisă alert într-o limbă vioaie, Corectopia este o diatribă plină de umor împotriva corectitudinii politice. În ciuda amuzamentului pe care îl încerci aproape în fiecare capitol, gustul final e o amărăciune de rău-augur. Gabriel Purcăruș nu e defel optimist în privința Occidentului: asistăm la o piesă de teatru cu final previzibil. Drama este că ne uităm la piesă fără să bănuim că intriga ne va cădea în cap, punîn- du-ne în postura rîndunelelor în al căror cuib s-au furișat cucii.