Al doilea război

Dacă, în Perma frost (2018), Eu gen Uricaru dădea un roman al revoluției române, complicându-l parabolic excesiv, Grădina Paradisului, de același autor, schimbă și perioada istorică, și formula de realism prozastic. Intriga desfășoară întâmplări petrecute înaintea intrării României în Al Doilea Război Mondial, iar acestea sunt plasate pe fundalul Istoriei mari, din ale cărei tablouri numeroase personaje istorice apar în carte. Focalizarea pe anul 1941 este dublată de reproiecții, făcute îndeosebi din perspectiva naratorului omniscient, ale interbelicului românesc ori german, ale Primului Război Mondial („Marele Război”) și ale păcii inacceptabile pentru revizioniști. Experiența particulară a unui personaj e astfel încadrată în contexte tot mai largi, fără ca presiunea lor să dispară. În vremuri precum acestea, evenimentele istorice au consecințe și efecte directe, mai ales pentru evreii din România și din Europa întreagă.

Uricaru alternează cu inteligență compozițională cele două planuri, uneori împletite ori convergente: unul al lui Mendel Haim, evreu din Stânca, și al tinerei basarabence Marioara, cu care el se trezește pe nepusă masă la ușă; altul al lui Antonescu, Hitler, Stalin, care intră în război și se amestecă, precum niște zei din Olimpul mitologiei grecești, în viețile oamenilor obișnuiți. Când Preda, în Delirul, a făcut din Antonescu un personaj romanesc, scandalul a fost imens, iar vânzările cărții, pe măsură. Conducătorul era văzut de aproape, într-un registru familiar, cvasi-domestic, care îl „umaniza”. Uricaru evită această capcană a umanizării prin scene domestice, păstrând mereu distanța între personajele istorice și cele ficționale și făcând-o tot mai amenințătoare. Mai mult, între Hitler și bieții oameni pașnici din Stânca sau din Piatra Neamț, sunt câțiva „intermediari” care îl explică pe Führerul paranoic și îi detaliază planurile. Nicu Pălănceanu, ziarist fără probleme de conștiință, care expune convingeri de extremă dreaptă și în același timp își trădează colegii de Mișcare, primește indicații precise și sugestii de la Werner Klotz. Acesta pare a fi un deținător al secretelor germane, e foarte activ în România, în preajma intrării țării noastre în război, iar indicațiile lui sunt aur curat pentru ziaristul în pericol de a fi arestat sau lichidat. Dacă Pălănceanu pare că se „gudură” pe lângă Klotz, și acesta din urmă e la alt nivel decât un nume și mai bine situat, Ohlendorf, „un strălucit economist”, aflat încă mai sus în ierarhia celui de-Al Treilea Reich. În fine, dr. Ohlendorf, care comandă Einsatzgruppe D, este „protejatul lui Heydrich, omul de fier al Fuhrerului”. Distanța față de Hitler rămâne deci apreciabilă și e marcată prin chiar aceste grade, tot mai impunătoare, ca într-o ierarhie militară. Departe de a fi adus în cadrul întâmplărilor din roman, precum Antonescu în Delirul lui Preda, și a i se releva prin aceasta o latură de umanitate, Hitler rămâne undeva sus, într-o sferă inaccesibilă oamenilor „obișnuiți”, care îi suportă deciziile pe pielea lor. E limpede că perspectiva epică a lui Uricaru în Grădina Paradisului e superioară celei a lui Preda în Delirul, fiind mai adecvată și realității social-politice, și romanului realist însuși.

Foarte bine documentat, romanul lui Uricaru are totuși hiba că această documentare se vede, este transparentă, nefiind prea bine „acoperită” de intrigă și de întâmplările prin care trec personajele. Pe alocuri, parcurgem un expozeu de date și fapte istorice, analitic și sistematizat, ca și cum, în loc de a-și trăi viețile (sau de a și le apăra în timpuri de război), bărbații și femeile din roman ar vrea să-și dea doctoratul în istoria modernă a Germaniei și a României, în ascensiunea mișcărilor de extremă dreaptă, în asasinatele legionare și pogromuri. Ohlendorf îi explică lui Klotz ce are de făcut și care este direcția, Klotz îi explică lui Pălăngeanu, iar capitolul doi din cele trei ale cărții este înțesat de motivări și detalieri ale hitlerismului, date o dată și încă o dată, cu aceeași abundență de elemente istorice. Partea pozitivă, în această evoluție a romanului către altceva decât o ficțiune romanescă (să-i spunem: „ficțiune” cu ghilimele, istorică și istoricizată), constă în îndoctrinarea tot mai eficientă a personajelor cu o anumită putere de decizie. Metodic, iar și iar, cu o aceeași argumentație expusă în același fel, sunt prezentate categoriile ce trebuie lichidate în spatele frontului, în războiul din Est, care sunt măsurile radicale și de ce trebuie ele aplicate „pe scară largă”, cum se face diversificarea metodelor de lucru (asta însemnând: omorârea evreilor și a celorlalte categorii avute în vedere), în ce constă războiul „paralel” celui purtat de armate, pe front, care sunt riscurile psiho-morale pentru cei care omoară prea mulți oameni pe zi în condiții improprii sub raport „emoțional”…

La antipodul acestei îndoctrinări făcute sistematic se plasează o Românie „amestecată”, „impură”, remarcabil surprinsă și conturată de romancier. Planurile și proiectele hitleriste par inaplicabile într-o țară în care cei mai buni camarazi de „idealuri” se trădează unii pe alții (cum l-a trădat Pălănceanu pe Furtună, sub al cărui nume îl ghicim pe cel al lui Corneliu Zelea Codreanu), iar etniile conviețuiesc în atmosfera aproape patriarhală a unei așezări ca Stânca ori Piatra Neamț. Nu-i mai puțin adevărat că tulburări antisemite au existat și în trecut, cum există și în prezent (iar scrupulosul Uricaru nu uită să ne prezinte fișa lor documentară); însă dincolo, mai exact dincoace, de politica mare, comunitățile noastre multi-etnice sunt pașnice. Episoadele din capitolul întâi cu ebenistul Mendel Haim, din Stânca, și creștina care îi apare în fața porții, trimisă din Basarabia ce tocmai fusese pierdută de România, sunt ilustrative pentru această înțelegere între evrei și români, care îi va contraria și îi va scârbi pe atât de serioșii, metodicii, aplicații hitleriști. Klotz planifică un pogrom la Piatra Neamț și acesta e pe cale să se înfăptuiască, dar pogromul eșuează din același „amestec” revoltător (pentru germanul visând „purificarea” rasială), din aceeași lipsă de „criterii”, de „organizare”, din aceeași harababură ininteligibilă. Dacă este o lege ca evreii să poarte steaua galbenă, de ce niciun evreu din Piatra Neamț nu poartă steaua galbenă? Excepția în aplicarea legii e oferită de localnicul care îl face să se încrunte pe îndoctrinatul Klotz: „–Păi, aici toată lumea știe cine e evreu și cine nu, de ce să mai poarte? E chiar caraghios să te afișezi cu așa ceva pe stradă când noi ne salutăm cum se cade: «Bună ziua, domnu’ Leiba! Bună ziua, domnu’ Grigoraș!»” (p. 165). Nu e de mirare că pogromul planificat va eșua la Piatra Neamț („treabă românească!”, va exclama disprețuitor Klotz), fiind însă „destul de bine pregătit” și dezlănțuit la Iași.

„Intermediarul” german, lucid, este conștient că Hitler va pierde războiul din Est, dar e sigur că va câștiga al doilea război, pe cel din spatele frontului, războiul paralel al exterminării evreilor. Cu micul defect al unei perspective prea transparent-cinice și prea cunoscătoare pentru a-i aparține unui personaj, fie el și foarte bine informat (naratorul omniscient ar fi putut să-i țină locul, aici), un discurs al lui Klotz arată în ce constă al doilea război, care va fi câștigat indiferent de rezultatul de pe front. Discursul, înfricoșător, sună la Piatra Neamț ca fiind de pe altă lume și al unei alte rase de oameni decât cele de oameni „obișnuiți” care conviețuiesc aici. Un companion fiind Pălăngeanu, celălalt, Neculai Crăciun, inspector la serviciul secret românesc, pe care îl vedeam și în Permafrost, acolo într-o altă epocă, deci un personaj semi-fantastic, „fără vârstă”: „Cei doi companioni încercau să nu arate ce gândeau. Dar sigur erau speriați. Nu era chiar un fapt oarecare să auzi un înalt ofițer german cum argumentează un lucru incredibil – Germania, acum dezlănțuită și de neoprit în furia ei ofensivă, va pierde bătălia pe frontul de est! – Mașina noastră de tocat carne se va opri înecată de milioanele de morți, de milioanele de prizonieri. E o felie prea mare Rusia, ne vom consuma și avântul, și energiile înainte de a ajunge în Rusia adevărată. Trebuie să digerăm Bielorusia, Ucraina, Crimeea și Caucazul înainte de a intra în Rusia. Ne vom afunda într-o masă informă și gelatinoasă, care ne va cuprinde, vrem, nu vrem. Nici nu trebuie să lupte acești bolșevici, noi suntem cei obligați să-i ocupăm, să-i cuprindem în ordinea și administrația noastră. Asta obosește pe oricine, ne va osteni peste măsură. Dar nu e treaba noastră, domnilor, e treaba generalilor și soldaților. E datoria lor să se descurce în hățișul bolșevic. Treaba noastră este alta. Noi avem războiul nostru, pe care trebuie să-l câștigăm indiferent care va fi soarta armatelor. (…) Am început războiul nostru în Polonia. A fost momentul în care am considerat că distrugerea armatei și a statului polonez devine inutilă dacă nu distrugem și ceea ce ne scapă printre degete. Avem nevoie de o distrugere totală a inamicului, altfel, mai devreme sau mai târziu, scursura aceasta se va ridica împotriva noastră. Vă spun direct – am ucis. Am ucis evrei, nobili polonezi, toată ofițerimea, intelectualii, preoții, comuniștii și din nou am ucis evrei. Este singura soluție pentru a nu repeta înșelătoria de la Versailles. Morții nu trebuie lăsați să umble pe stradă”! (pp. 210-211). Klotz vorbește aici prea „ca din carte”, necredibil într-un roman realist; spusele lui sunt confirmate mai mult de realitatea exterioară romanului decât de ficțiunea propriu-zisă.

Dacă și-ar fi „controlat” mai puțin Grădina Paradisului, lăsându-le personajelor o anumită autonomie în raport cu miza cărții, prea evidentă, Uricaru ar fi dat poate un roman remarcabil. Chiar și așa, însă, cartea de față (care, cum se spune, nu se poate lăsa din mână) este cu o clasă peste romanele din producția noastră editorială curentă.