Poezie de Nicolae Panaite

am stropit durerea

am stropit durerea

cu apă rece ca gheața

și cu apă fierbinte

pentru a se usca

și a deveni pulbere

cu primul vânt mai aprig

am deschis ferestrele am scuturat totul

sperând că n-o voi mai trăi

dar în urma ei am găsit –

așa cum găsești

chiar și prin casele împărătești

după curățenia de primăvară

câte un paianjăn –

niște urme un fel de lăstari invazivi

ca niște furnicuțe verzi

având flamurile vopsite

într-un alb amăgitor

gata pentru o altă năvălire

 

astăzi casa

astăzi casa este poligonul de încercare

și de tragere

al ordinelor pământului și văzduhului

al vieții și al pierzaniei

este locul de odihnă de muncă dar și de răsad

pentru speranță și frică

atinse de moarte și de nimic

o stradă pustie

urcă până lângă geamul deschis

mă duc și mă întorc programat

pentru a fi în grafic

am voie până lângă gardul invizibil

și parcă trăiesc într-o grădină zoologică

doar pentru oameni

dincolo de împrejmuire un gol se rotește

ca un cârd imens de umbre răpitoare

ochii văd tot mai puțini ochi

de atâtea nemaivederi

de necuvinte și nestrângeri de mână

degetele parcă au dat în floare

ca niște magnolii într-un mare frig

 

tot mai clar

o hologramă a durerii

apare deasupra cenușii

mare cât ograda

scânteiele în drumul lor funerar

au aprins veştile ploioase

pe umblătoare pustiuri a căzut roua

tot mai clar văd

chipul unui semen

ce gândeşte în locul meu

scrie în locul meu

toate le face în aşa fel

încât îmi deşiră ghemul rodirilor

spre o împletire ce mă strânge tot mai tare

vânturători şi mistuitoare dospiri

se strecoară pe sub uşă

pe lângă tocurile ferestrelor

și peste tot pe unde se pot furișa

toate-s parcă numai căderi

ce se apropie de mine

ca o pândă a morții

ce încă de la naștere mă însoțește .