Extrem de interesante (și aproape picante) asemenea scene, mai puțin sau deloc cunoscute de publicul larg…I-ați evocat en passant pe trei dintre președinții României, Ion Iliescu, Emil Constantinescu și Traian Băsescu. Îi puteți portretiza și evalua acum, „la rece“, de la o anumită distanță, adăugându-l și pe Klaus Iohannis? Care ar fi, în opinia dvs., punctele lor tari și cele slabe?
II.
Emil Constantinescu a devenit preșe–dinte cocoțat pe un val imens de simpatie: pe de o parte, sentimentul cvasi general că se petrecea în sfârșit o schimbare pe scena politică, pe de alta, emoția provocată de moartea lui Corneliu Coposu. Din nefericire, noul președinte a rămas doar un profitor norocos, decepționându-și entuziastul electorat. Cauzele sunt multe. Prima ține de personalitatea neaccentuată a celui de al doilea președinte postcomunist al României. Om la locul lui, cinstit, profesionist exemplar (fiul meu i-a fost student și mi-a vorbit despre el), a fost lipsit de experiență politică și n-a avut cu adevărat sprijinul unui partid sau al unei echipe proprii. PNȚ-CD s-a dovedit, la rândul lui, incapabil de o guvernare eficientă, complăcându-se în politizarea tuturor funcțiilor, deși era departe de a avea în partid competențele necesare. Politizarea a fost pusă de obicei pe seama PD sau PDSR, în realitate, ea a început odată cu guvernarea țărănistă, atingând culmile disperării în epoca lui Dragnea. Coposu a vrut să facă din Constantinescu liderul opoziției. L-a crezut inițial om de stat, deși n-a fost nici măcar om politic. A mers pe mâna Anei Blandiana, nici ea om politic cu adevărat, mai degrabă atașată spiritului asociațiilor civice. În plus, Coposu nu-l cunoștea personal pe candidatul CDR. S-au întâlnit prima oară după ce luase ființă CDR, în care Constantinescu n-a jucat cu adevărat un rol. În afara nepriceperii în treburile publice, atât a CDR, cât și a președintelui pe care l-a susținut, o cauză importantă a constat în necunoașterea societății românești. Nu trecuse niciun deceniu din 1989, Iliescu și FSN, apoi PDSR făcuseră tranziția după capul lor de criptocomuniști, cum îi numea Coposu, așa că țărăniștii și Constantinescu se aflau în situația ingrată de a prelua societatea și bineînțeles economia așa cum le găseau. Greaua moștenire nu era, măcar atunci, o vorbă goală. Grav este că, în ciuda criticilor vehemente la adresa predecesorilor, cum se întâmplă mereu, noii guvernanți nu erau pe deplin conștienți de situația reală și, în orice caz, n-aveau soluții. Președinția lui Constantinescu a plătit un tribut uriaș incapacității de guvernare a promotorilor lui. Mari greșeli personale n-a comis. L-am apărat contra celor care-i reproșau că nu știe ce spune când a pretins că România are 15.000 de specialiști. Cum să nu aibă? Problema era să-i caute. Ceea ce președintele n-a mai făcut. „M-a învins Securitatea“, a declarat el spre finalul mandatului, după trei sondaje comandate de el însuși, care îl dădeau perdant. Explicație prea simplă ca să fie adevărată. Spre deosebire de Iliescu, el putea închide acest groaznic capitol din istoria noastră modernă. N-a avut curajul necesar. Nici pe acela de a desecretiza Dosarele. E poate cea mai mare răzbunare a firii lui: lipsa energiei de a lua taurul de coarne. Cu șase luni înainte de alegeri, a anunțat că nu mai candidează. Am aflat printre primii. Nu-l întâlnisem de mult. Mă aflam în mașină cu Radu F. Alexandru, când un telefon al Zoei Petre ne-a convocat la Cotroceni, unde Constantinescu îi aștepta pe șefii de partide să le dea vestea. Nemaifiind șef de partid, bănuiesc că m-am bucurat de șansa de a fi la momentul potrivit împreună cu Radu, care păstrase o relație mai strânsă cu președintele decât mine, deși eu îl cunoșteam de la Cursul lui Călinescu din 1960. După ce l-am ascultat, n-am putut să nu-l întreb ce consecință crede că va avea abandonul lui asupra PNȚ-CD. A dat din umeri. Mi-a stat pe limbă să-i spun că, urmare a lașității lui, un partid care l-a sprijinit, deși i-a fost doar formal și pentru scurt timp membru, va dispărea de pe scena politică. Mi-am mușcat limba ca să tac. Dar asta n-a salvat PNȚ-CD de la pierzanie.