Peștele pe uscat. Nicolae Manolescu în dialog cu Daniel Cristea-Enache

Extrem de interesante (și aproape picante) asemenea scene, mai puțin sau deloc cunoscute de publicul larg…I-ați evocat en passant pe trei dintre președinții României, Ion Iliescu, Emil Constantinescu și Traian Băsescu. Îi puteți portretiza și evalua acum, „la rece“, de la o anumită distanță, adăugându-l și pe Klaus Iohannis? Care ar fi, în opinia dvs., punctele lor tari și cele slabe?

I.

Prima parte a cvartetului de președinți se cuvine rezervată lui Ion Iliescu. Ți-am relatat în Convorbirile noastre precedente când și cum ne-am cunoscut. O primă întâlnire oficială am avut-o în 1968, când Iliescu era Ministrul Tineretului. Era înainte de Conferința Națională a Uniunii Scriitorilor, prima care s-a desfășurat în mod democratic (până la un anumit punct, nedepășit nici la Conferințele următoare, nici chiar la cea din 1981, unde n-a mai existat Comisie de propuneri). Conducerea PCR era desigur informată cu privire la o anumită stare de iritare existentă în rândurile breslei. Pe de o parte, erau tinerii, care voiau o reformă radicală. Să nu uităm că 1968 a început ca an al Primăverii de la Praga, plin de promisiuni politice. Înainte de a bănui ce va aduce toamna, în multe domenii, ideile de reformă pluteau în aer. Pe de altă parte, erau scriitorii care se mulțumeau cu măsuri moderate de protejare a intereselor lor profesionale. Aceștia din urmă, dintre care făceam eu însumi parte, i-au solicitat lui Iliescu o întrevedere. Succesul n-a fost nici măcar pe măsura modestelor noastre pretenții. Iliescu s-a arătat circumspect. Nu-l cunoșteam destul de bine atunci ca să înțeleg că așa-i stătea în fire. După ce câțiva ani mai târziu, când mă lua vara de la Casa Scriitorilor de la Neptun și-mi propunea o plimbare pe faleză, vorbindu-mi foarte deschis despre motivele care au condus la eșecul comunismului, și după alți ani, când am intrat eu însumi în politică, iar el traversase deșertul din deceniul final ceaușist și devenise președintele României, i-am deslușit mai bine firea.

Mi-am dat seama că nu se hotărăște ușor să ia o decizie. Preferă să amâne. Nu sunt sigur că asta se datorează neapărat faptului că ține să cumpănească lucrurile. Există mai degrabă în modul în care amână deciziile un reflex al felului lui de a fi. Nu e propriu vorbind un om influențabil. Din contra, e greu să-l scoți din ale lui. Mai ales după 1989, am remarcat cum gândirea politică îi devine tot mai rigidă. A afirmat nu o dată că doctrina comunistă e valabilă, în ciuda aplicării greșite. O teză neomarxistă bine cunoscută, de altfel, dar care venea în contradicție cu tot ce-mi spunea în plimbările noastre de seară pe faleza de la Neptun. Am prins o ocazie să-l întreb de ce se contrazice. „N-ai înțeles tu bine“, a fost singurul răspuns.

Sigur că în perioade ca aceea a tranziției anumite decizii trebuiau să fie cât se poate de precaute. I-am reproșat lui Iliescu în Viață și cărți că a protejat la început securitatea. Putea proceda altfel? E o întrebare pe care generalul Atanasie Stănculescu a pus-o oarecum invers interlocutorilor săi într-un interviu televizat: „Dv. pe cine ați fi ales în decembrie 1989? Nu cumva era nevoie de o persoană care să fie pe placul Securității, încă foarte puternică, fără ca totodată să fie compromisă în ochii mulțimii strânse în Piața Palatului?“ Din nefericire, mandatele lui Iliescu la Cotroceni au fost mai lungi decât tranziția propriu-zisă. Măsurile necesare refondării unui stat democratic au întârziat nepermis de mult sau au fost imperfecte. Constituția lui Iorgovan are numeroase lacune și imprecizii care împing până astăzi Curtea Constituțională la hotărîri discutabile sau eronate. Legea agrară, privatizările, retrocedările, dezvoltarea economiei de piață și celelalte au pornit târziu sau au luat-o pe o cale nefirească. Din ce cauză? Modul ezitant, trenant și indecis al programului de reformă susținut de Iliescu. Și, nu în ultimul rând, reziduurile comuniste din gândirea lui politică. Rezultatul? Îl constatăm astăzi: România nu numai că n-a ținut pasul cu restul țărilor foste comuniste, dar a mers de la o vreme mai mult ca racul. Toate dificultățile întâmpinate pe calea democratizării au devenit cronice. Din cauza temporizării reformei justiției, corupția a prins rădăcini. Și încă: a fost indusă treptat în societate ideea că averea e rodul unui furt. Mentalitatea populară a internalizat ideea că însuși capitalismul înseamnă furt. E nevoie să explic cât de gravă a fost instalarea acestei mentalități? Nu vreau să se creadă că-i reproșez în integralitate lui Iliescu aceste neajunsuri. Iliescu a fost președinte în cea mai grea perioadă de după 1989. Atotputernic, adulat de categorii largi de populație, nu din cele cultural evoluate (ce nefastă tradiție politică a lăsat stângismul!), Iliescu a creat un stil politic bazat pe inerție. E adevărat că guvernul își are de obicei agenda proprie, dar Iliescu era cel care controla totul și îndeaproape. În afară de Adrian Năstase, ce prim-ministru remarcabil a avut în două mandate și jumătate? Și tocmai cu Năstase nu s-a prea înțeles! Cel mai des i se amintesc lui Iliescu păcate precum chemarea minerilor, care a reprezentat, e adevărat, o ștergere temporară a României de pe harta lumii civilizate. Însă contenciosul politic iliescian e cu mult mai cuprinzător și mai grav. În ciuda faptului că e vorba, dincolo de convingerile sale, de un politician onest. Care a pierdut președinția PDSR nu pentru că era „învechit“, adresându-se plenului cu „dragi tovarăși“, ci, paradoxal, pentru că și-a bazat ultimul său discurs pe lupta împotriva corupției. L-am întrebat mai tîrziu dacă și-a închipuit că PDSR mai era partidul pe care îl fondase. „N-aș fi om politic, dacă aș crede asta“, mi-a răspuns cât se poate de serios.

Când n-a mai fost președinte, l-am cunoscut mai bine ca om. A venit la Paris, în perioada ambasadorlâcului meu, de câteva ori. Ne-am întâlnit de fiecare dată, am luat masa împreună, l-am adus și l-am dus la aeroport. Nu pot să spun că am mai avut discuțiile de altădată. În particular, Iliescu este un om afabil, modest, normal, aș zice, nu lipsit de umor și foarte prietenos. I-am prețuit dintotdeauna faptul că nu e deloc ranchiunos. L-am ironizat din când în când, căci am și eu felul meu de a fi, fără să se supere vreodată, retorcându-mi uneori: „Tot malițios ești“. Ce să fac și eu? Chiar dacă maliția era câteodată exagerată. Când era președinte, în urma unei dispute mai aprige, i-am spus, măgarul de mine, de la obraz: „Știți cum sunteți dv. în rolul de președinte? Ca un actor care și-a dorit toată tinerețea să-l joace pe Hamlet, dar ocazia i s-a ivit abia la bătrânețe“. Spre rușinea mea și spre onoarea lui, Iliescu nu numai că nu s-a supărat, dar a părut amuzat.