Țin minte că Ștefan Radof a fost și reprezentantul dvs. la alegerile de la Uniunea Scriitorilor din 2009. Ați spus de mai multe ori că, la moartea lui, nicio televiziune nu a anunțat-o. În cazul acesta să fie vorba de amatorism în mass-media, iar în cel al lui Oliviu Gherman, de ingratitudine fără culoare politică? O să completez întrebarea anterioară printr-o alta: politicienii străini pe care i-ați cunoscut (poate vorbiți despre ei) au fost altfel tratați, în partidele lor și de către societatea pe care au servit-o?
Nu e, în fond, nici una, nici alta: e pur și simplu dezinteres pentru artiști (înlocuiți în mentalul colectiv de autorii de divertisment, cântăreți, maneliști și alți saltimbanci pseudoculturali), pe de o parte, iar pe de alta, de un simț hiperdezvoltat al media pentru prezent, care face din trecut, din istorie, o groapă comună.
Despre politicienii străini, n-am foarte multe de spus. Nu i-am cunoscut la fel de bine ca pe cei români. În Franța, toate relațiile mi le-a făcut prietenul meu Mihnea Berindei. Un om extraordinar, modest și eficient. L-am cunoscut după 1989, când a susținut PAC ca nimeni altul, aducând în țară, la început, faxuri performante, apoi computere, organizând seminare cu toate partidele, mai puțin PUNR și România Mare, niciodată invitate (singurul care a fost invitat și n-a participat la niciunul a fost PNȚ-CD), pe bani obținuți de la tot felul de Fundații (în campania pentru prezidențiale, el i-a adus lui Mugur Isărescu un suport financiar considerabil, după ce l-a determinat să candideze, făcându-i o vizită la Predeal împreună cu un bancher elvețian, vizită la care am fost de față). Mihnea a creat împreună cu Yves Michalon Fundația „Est-Liberté“. Când România s-a pus politic pe picioare, Mihnea s-a orientat către Republica Moldova (am fost de două ori cu el la Chișinău, odată ca observator în alegeri, a doua la un seminar de pregătire a noului Partid Social Liberal al lui Oleg Serebrian) și apoi către Albania (mi-a făcut cunoștință cu toți liderii postcomuniști, printre care Sali Ram Berișa, viitorul președinte, și alții, care vor deveni prim-miniștri sau parlamentari). Tot prin el i-am cunoscut pe Victor Orban, pe vremea tinereții lui democratice, când era coleg de partid cu Miklos Haraszti și Gabor Dembski, viitorul primar al Budapestei (împreună cu care mi-am rupt o pereche de pingele bătând străzile din Miami, unde eram invitați la un Congres al principalului partid cubanez în exil). Ultimii, dar nu cei din urmă pe care i-am cunoscut prin Mihnea au fost Adam Michnik, sclipitor, năuc, băutor incurabil și fermecător în franceza lui bâlbâită, redactor-șef al celui mai important și bine vândut cotidian polonez, cu care am rămas prieten până astăzi, pe care l-am invitat de câteva ori în România, între altele la emisiunea mea de la PRO TV Profesiunea mea, cultura, și Bronislaw Geremek, figură marcantă, ca și Adam, a Solidarității. În legătură cu Broni, trebuie să amintesc trei împrejurări. L-am întâlnit prima oară cu ocazia unui mare simpozion organizat de Assemblée Nationale la începutul anilor 1990, la care au participat lideri politici vechi și noi din Europa de Est, de la generalul Jaruzelski la Petre Roman. A cuvântat fiecare pe tema „Încotro se îndreaptă Estul?“, din care presa franceză de a doua zi n-a reținut decât vorbele lui Broni: „Estul e convins că se îndreaptă spre Vest, dar, cu siguranță, va ajunge în Sud“. Scurt și cuprinzător, cum îi plăcea tatei să spună. A doua oară l-am întâlnit la UNESCO, după câțiva ani, când a venit să prezinte o Fundație consacrată limpezirii problemei revoluției anticomuniste pe înțelesul tineretului polonez. Singurii ambasadori participanți au fost cei din țările foste comuniste. A doua zi presa a ignorat evenimentul. La recepția finală, Broni m-a rugat să-i povestesc cum a decurs marea manifestație pariziană de protest din decembrie 1991 contra arestării liderilor Solidarității, Broni și Michnik printre ei. Broni avea informații, dar nu de la martori oculari. Știa de la Adam că mă aflam atunci la Paris. După această a doua întâlnire, i-am pus gând rău lui Broni: susținut de ambasadoarea pe lângă UNESCO a Poloniei, i-am sugerat să candideze, la alegerile care băteau la ușă, ca Director General. Ambasadoarea a vorbit cu el și a fost refuzată. L-am sunat pe Adam. Nu părea prea convins de reușita planului meu, dar mi-a promis că vorbește cu el: „Insistă, Nicolai, insistă!“ Din nefericire, la scurt timp după aceea, Broni a murit într-un stupid accident de automobil. Și fiindcă a venit vorba de lipsa de ecou în Occident, în anii 2000, a foștilor lideri est-europeni din anii 1990, cărora li se datora căderea comunismului, dă-mi voie să amintesc de întâlnirile mele cu Havel. Două la număr. Am fost în comisia care i-a acordat titlul de doctor honoris causa la Universitatea din București. Discursul ținut atunci, despre iluziile prin care comunismul i-a cucerit pe oameni, l-am publicat în România literară. Cu aprobarea lui, desigur. L-am invitat la Profesiunea mea, cultura, împreună cu Emil Constantinescu, inconturnabil ca președinte. Emisiunea a fost filmată în casa lui Emil Constantinescu de pe Pangratti. N-a fost grozavă, dar nici blamul de care s-a bucurat în editorialul lui Cristian Tudor Popescu din Adevărul n-a fost meritat. Editorialul se intitula Un președinte și două manechine. Manechinele erau Constantinescu și cu mine. Cam odată cu ultima vizită a lui Broni, Havel și-a lansat la o mică librărie de pe Bulevardul Saint Germain o culegere de cuvântări, între care și cea de la Universitatea din București. Lume puțină, cehi, cu excepția mea, adus acolo de Petr Janočka, ambasadorul Cehiei pe lângă UNESCO. Parisul îi uitase și pe Broni, și pe Havel. Cât de repede!
Exclusiv prin Mihnea, cum spuneam, am ajuns la câțiva dintre liderii politici francezi. Mulți mi-au lăsat o impresie puternică. Mi-am făcut un prieten în François Léotard, vicepreședintele Partidului Republican și de două ori ministru, care m-a ajutat enorm în campania electorală din 1992. Împreună cu câțiva colaboratori, a venit la Timișoara cu un avion de șaisprezece locuri ca să-l susțină pe Viorel Oancea la primărie. Mă aflam în Germania și, din cauza ceții, ditamai avionul Tarom n-a putut ateriza, așa că Léotard a trebuit să mă aștepte, el pe mine, la aeroport. Când am renunțat la candidatura la președinție, i-am trecut ajutorul către Constantinescu. Fotografiile cu Emil privind spre cer, pe un fundal bleu, sunt făcute de el. Îți dai seama că la mijlocul anilor 1990 aveam prieteni în toată Europa, și nu mă refer neapărat la mine, ceea ce dovedea că România prezenta interes în lumea largă. Mă gândesc adesea cu amărăciune la cât ne-a costat mai tîrziu pierderea acestei simpatii spontane a Occidentului, deși între timp am devenit membri NATO și UE. Pe Michel Rocard l-am vizitat la Paris, când era președintele Partidului Socialist, și l-am reîntâlnit la București, invitați amândoi acasă la Andrei Pleșu. Se comporta absolut normal, în particular, ca și în public. Mi-a plăcut moderația lui. Am participat la Congresul PSF, la care și-a depus mandatul, unde am fost invitat de Sofia Mink, șefa lui de cabinet, o femeie energică și fermă în opinii, cu care m-am împrietenit. Sonia mi-a rezervat un loc în primul rând, expediindu-l în schimb la balcon pe Petre Roman, deși socialist era el, nu eu, și asta fiindcă nu-l putea suferi. Printre liderii dreptei, l-am cunoscut destul de bine pe Nicolas Sarkozy. Când era primar la Neuilly, a primit o echipă de posibili candidați ai PAC la locale. E adevărat că în realitate doar unul va candida și va fi ales primar, dar de profitat au profitat toți de săptămâna petrecută la Neuilly. Alexandru Dabija, marele regizor, a ținut ulterior la Ceramică, în incinta Peleșului, un seminar cu primarii PAC despre ce învățase la Neuilly. Nu-ți pot spune, dragă Daniel, ce om extraordinar s-a dovedit a fi Săndel și cât de în serios și-a luat rolul. Un altul, Sică Rusescu, era scenograf la „Nottara“, un om cu inimă mare, la a cărui moarte am plâns ca un copil. Nu mă laud pe mine pentru ce oameni a avut PAC, îi laud pe ei.
Rămăsesem la Sarkozy: l-am reîntâlnit ca ministru de Interne. Când era primar la Neuilly, îmi spusese, la o cafea, că noi, românii, suntem rasiști, fiindcă îi discriminăm pe țigani, obligându-i să emigreze în Franța. Îi răspunsesem atunci că țiganii pleacă de bună voie, din motive economice, și nicidecum din cauza persecuțiilor rasiale, chiar dacă un rasism latent există în multe societăți, inclusiv în România sau Franța. Ca ministru de Interne, Sarkozy va fi cel care ni-i va înapoia pe țigani. Îi văzusem în avion nu o dată. „Noi nu suntem rasiști, îi expediem doar pe cei care fac fraude“, mi-a zis Sarkozy. „Îți închipui, i-am replicat, că pe noi ne deranjează faptul că sunt țigani? Nicidecum, ci faptul că destui dintre ei comit fraude și violențe. Dacă asta numești rasism, atunci suntem rasiști amândoi“. A încheiat discuția brusc: „Cu tine, Nicolas, nu se poate discuta“. Așa era el, tranșant. Ca și mine, de altfel. Când eram la UNESCO, mă pomenesc cu o invitație la Cotroceni cu ocazia vizitei oficiale a președintelui Franței în România. De ce eu și nu doar ambasadorul pe bilaterală, care era Doru Baconschi? Fiindcă eram singurul care îl cunoștea personal pe Sarkozy, nimeni din anturajul prezidențial necontactându-l direct până acum. Ce să zic, mă duc, iau parte la unica întâlnire oficială la nivel de șefi de state la care am participat și rămân uimit de muțenia echpei prezidențiale. Consilierii stau în capetele mesei. Lângă Băsescu, Doru Baconschi, de o parte, de cealaltă, ministrul de Externe (să mă bată Dumnezeu dacă îmi amintesc cine era!), vizavi, Sarkozy, între consilierii lui. Băsescu vorbește singur, informat, exact, și nu pare să aibă nevoie de părerea nimănui. Sarkozy pleacă urechea când spre unul, când spre altul dintre consilierii lui, și apoi spune ce are de spus. Mă enervez și profit de o ocazie ca să mă bag în vorbă. De ce naiba m-or fi chemat de la Paris? Îmi amintesc de manechinele lui C.T.P. Intru prudent în discuție, nu de alta, dar ca nu cumva să dau cu bâta în baltă. După o introducere protocolară, referindu-mă la întâlnirile mele cu Sarkozy la primăria de la Neuilly, zic: „Ceea ce vă aseamănă, domnilor președinți, este că amândoi spuneți da, când e da, și nu, când e nu“. Era purul adevăr. Sarkozy se amuză și-mi face un mic semn cu mâna. Băsescu se încruntă. Ne sculăm. Băsescu face doi pași spre mine și-mi strecoară printre dinți: „Bravo, va să zică noi discutăm aici chestii de primărie!“ Sarkozy bănuiește ceva și se oprește în dreptul meu, luându-mă amical pe după umeri: „Ça va, Nicolas?“ „Ça va, Nicolas“.