Isus de la întrupare la îndumnezeire

Isus este, iată, o temă aflată în recru des ­cență, fie că avem în vedere poziții teologale, altele propuse de istorici ai religiei și cercetători sau, ca în cazul lui Gabriel Liiceanu, de tentativa filosofică a lămuririi cu sinele, în perspectiva ineluctabilă a morții. Burt D. Ehrman, cunoscut la noi și prin alte cărți cu aplicație cristică, creștin-evanghelică sau propunând ipoteze îndrăznețe din spațiul religiei și Bisericii vine de data aceasta cu o abordare a chestiunii ce privește identitatea divină sau/și umană a Mântuitorului. Mai precis, ținta cărții este găsirea unui răspuns cât mai bine documentat, în stare să deseneze traiectoria unui personaj biblic ce a evoluat de la ipostaza de om, la aceea de Logos întrupat, pentru a se instala definitiv în calitatea supremă de Dumnezeu aidoma cu Dumnezeu-Tatăl. Itinerariul nu este unul ușor de ridicat în plan, dar analiza detectează existența unei cristologii joase (cum a devenit un om Dumnezeu?), cu origini în evanghelia lui Marcu, respectiv a uneia înalte (cum a devenit Dumnezeu om?), conform evanghelistului Ioan, dar mai cu seamă a Apostolului Pavel. Prima cristologie reflectă și atitudinea ucenicilor, până la momentul botezului sau la acela al învierii cu trupul (copleșitor, absurd logic și denunțând orice antecedente de ordin religios), pentru ca mai apoi balansul să încline spre doctrina unui Isus de la început dumnezeiesc. „Înainte ca ucenicii să creadă în învierea lui Isus, îl considerau un mare învățător, un predicator apocaliptic și, probabil, cel ales pentru a fi rege în împărăția viitoare a lui Dumnezeu“ (p. 212) precizează Bart D. Ehrman, doar că această atitudine se modifică radical după crucificare: „Dumnezeu îl luase în sfera cerească și revărsase asupra lui o favoare divină cum, în opinia ucenicilor, nu se mai revărsase nicicând asupra unui om. Isus nu mai aparținea tărâmului pământesc. Acum era cu Dumnezeu în cer“ (p. 213). Este momentul punerii în abis, al consternării transformată în venerație, este orizontul de percepție inaugural al creștinismului, reevaluându-l pe Isus, din profet alături de mulți alții – eșuat într-un Mesia improbabil, spulberat de istorie –, în Cel ce sunt. Autorul urmărește mai apoi devenirea celor două abordări, pentru a consemna triumful cristologiei înalte (a întrupării), consacrată dogmă, dar nu înainte de o înverșunată dispută doctrinară, chiar și după Conciliul de la Niceea (325), înfruntările sancționând cu vehemență, ba chiar cu ură deloc creștinească orice deviație sancționată drept erezie. După ce s-a instalat ca religie a Imperiului, creștinii aveau, iată, răgazul să se înfrunte între ei, pe baza unui principiu dovedit ca sacrosant atunci când dogma (religioasă sau ideologică) stârpește dreptul la nuanțe: cei care au concepții diferite de ale noastre într-o proporție de doar un procent sunt infinit mai periculoși decât cei aflați în opoziție tranșantă. Obsesia purității credinței a antrenat Biserica într-o campanie feroce în Evul Mediu, dar germenii acesteia, constată cercetătorul american, fuseseră cultivați cu osârdie în primele patru secole de afirmare și impunere socială, doctrinară și politică a creștinismului ce-l avea pe Isus portdrapel învăluit în venerație.

Practic, în literatura rezervată subiectelor religioase avem două categorii de autori. Pe de o parte, cei calificați nu doar să scrie despre Isus, ci, deja înregimentați, să slujească Biserica în diversele ei forme de obiectivare (ca teologi certificați), interesați continuu să susțină Dogma, să o justifice, nu să o explice. Pe de alta, sunt autorii ce se declară istorici și cercetători autonomi, fără să asume o anume credință. Bart D. Ehrman, un interpret incomod/ iconoclast al creștinismului ultra-timpuriu, face parte din cea de-a doua categorie, dar după un stagiu efectuat sub steagul celei dintâi. Este interesant de văzut cum este apreciat chiar de către apologeți, cu atât mai mult cu cât nu de puține ori a susținut puncte de vedere nu tocmai măgulitoare pentru creștinism și religie. Astfel, Arthur G. Patzia, în Nașterea Noului Testament (Editura Logos & Roua, 2018) îi consacră un subcapitol, considerând că „Burt D. Ehrman este un cercetător al Noului Testament competent, productiv și provocator“, dar că, totuși, „cercetători competenți, și nu doar cei din cercurile evanghelice sau conservatoare, au îndoieli serioase cu privire la abordare și concluziile lui Ehrman“. Aprecierea este mai degrabă măgulitoare față de un „dezertor“, de un om ce inițial a slujit Dogma, pentru ca mai apoi să dezvăluie chestiuni delicate privind evangheliile apocrife, rolul și locul Mariei Magdalena între ucenici sau chiar o anume onorabilitate știrbă a instituției ce a impus la nivelul societății extinse ideologia mântuirii, așa cum este ea definită prin episodul crucificării celui trimis într-o „misiune imposibilă“, totuși.

Credibil, informat, consecvent în argumentații pe o linie raționalist-critică fără com ­pro misuri, fostul creștin practicant și membru al mediului academic american evanghelic ni-l dezvăluie pe Isus, în lumina textelor canonice, drept un vestitor al apocalipsei iminente, urmând o evoluție în privința imaginii publice, de la statutul de om sau profet investit cu charismă și indice de seducție maximal, la aceea de trimis cu mandat divin, ca un ipostasis dumnezeiesc a cărui sarcină a fost de a atenua măcar eșecul adamic (neascultarea și consecința teribilă – Căderea, alungarea din Paradis), printr-o distanțare de păcat în ambianța iubirii de aproapele și a renegocierii Legământului. Ca ființă scindată (om-Dumnezeu), Isus a constituit ulterior un pariu al Bisericii monoteiste, teologii dându-se peste cap, în figuri logice expresioniste, pentru a demonstra unicitatea Ființei Absolute întruchipată ca trinitate. Cartea de față bricolează adesea, ironic sau serios, pe marginea acestei temerare intenții de a salva monoteismul prin descurajarea oricăror tentative de speculație riscată în spiritul sau litera Crezului impus la Niceea de un împărat obsedat de ideea pericolelor ce-i subminau măreția sau tronul.

Burt D. Ehrman consideră, pe baza argumentelor produse, că Isus a fost „recontextualizat“ începând cu percepția ucenicilor adoratori, trecând prin filtrul iconic al apostolilor, evangheliștilor și părinților bisericii, dar și mai târziu, când creștinismul s-a consolidat, atent să-și conserve mitul fondator. Cristologia este un domeniu în continuă evoluție, paradoxal, în pofida unui statut „frigid“ al Bisericii, iritată mai la orice tentativă de speculație neconformă. În ce îl privește, în Epilogul cărții, autorul afirmă răspicat punctul lui de vedere în privința interogației cu privire la cine a fost Isus: „Ca agnostic, acum îl consider pe Isus un adevărat geniu religios, cu intuiții strălucite. Însă este totodată un om al timpului său. Iar timpul său era un timp al fervorii apocaliptice înflăcărate“ (pag. 363). Inițial, pe când era credincios, gânditorul și istoricul american aderase la principiile cristologiei înalte (Isus identic cu Dumnezeu-Tatăl, având aceeași putere și existând de dinainte de lume). Acum tinde spre un punct de vedere mult mai realist, circumscris unei cristologii a preamăririi (Isus s-a îndumnezeit pe parcurs, după botez, dar mai ales în episodul învierii din morți).

Poate cartea de față să zdruncine credințele bine fortificate? Argumentele logice aduse în teoria privind inconsistența mitologiei biblice, multiplele inadvertențe dintr-o poveste cu grad ridicat de improbabilitate pot naște sceptici, împrejurări în care credincioșii să constate că nu au fost decât creduli sadea? Cum a devenit Isus Dumnezeu nu se adresează cu precădere credincioșilor, cărora propria credință le este scut infailibil, protejându-i în fața oricăror tentative de-a fi abătuți. Habotnicii vor rămâne habotnici, însă specialiștii în teoria influențelor, a persuasiunii, pretind că șansele ca o credință să fie cât de cât interogată reflexiv cresc direct proporțional cu nivelul de educație și instrucție academică ale celui supus respectivului „abuz“. Dincolo de folosul incontestabil al cercetării și de evaluarea superlativă în mediul intelectual, un astfel de efect poate fi gândul ascuns al autorului.

Burt D. Ehrman este des citat și abundent comentat, pro sau contra. Punctele lui de vedere nu șochează neapărat, dar propun ipoteze incomode pentru apologeții sau cercetătorii fenomenului cristic ce-și asumă deschis credința. De altfel, chiar el este un apostat. Și-a început cariera academică ca un drept-credincios suficient de dogmatic, pentru a deveni, treptat, un sceptic cantonat acum în agnosticism declarat. Asta îl face mai dezinvolt și cu atât mai acreditat în ceea ce spune cu cât cunoaște din interior toate argumentele taberei conservatoare, prinsă spiritual în corsetul unui devotament prealabil. Comilitonii lui din alte timpuri par îndreptățiți la doza cuvenită de resentiment sau chiar frustrare. Înfierbântați de fervorile trăirii creștine aceștia pot pretinde că toate argumentele istorice probate sunt pe cât de necuvenite pe atât de inutile. Credo quia absurdum nu și-a epuizat încă vraja, rămânând o provocare pentru lumea secularizată.