Dintre toate artele, muzica redă cel mai precis, mai riguros și mai tensiona(n)t dinamica unității contrariilor, forța incredibilă a muzicii constând tocmai în forța de atracție a polilor. Artă a vibrației unei corzi fundamentale, care e „coarda“ sau stringul inimii, geniul muzicii izvorăște din geniul inimii, a cărui voință de unificare a contrariilor își găsește expresia în armonie, în acordul dintre jos și sus, pământ și cer, sunete grave și sunete ascuțite, ton și contraton, punct și contrapunct. Trecând dincolo de inerția formelor, adică dincolo de obiect, pentru a fuziona cu acesta, spinul muzicii devine același cu spinul vieții, a cărui acupunctură ne trezește, ne răscolește, făcându-ne să conștientizăm mișcarea sonoră, polifonică a vieții – acea suprapunere de linii melodice paralele și independente care, fără a-și pierde individualitatea, se înalță, se curbează într-un arc de boltă, într-o geometrie neeuclidiană, rezonând laolaltă într-un întreg organic, într-un întreg acustic, într-o unitate simfonică.
Această încercare de simfonicizare a polilor vieții străbate ca un fir de înaltă tensiune întreaga creație a lui Hermann Hesse, constituind chiar „cheia“ accederii la realitate în miezul ei cel mai lăuntric, acela al unității și veridicității/nonfalsității ei. Să „deschidem“ cu această „cheie“ cele două nuvele ale lui Hesse, Klein și Wagner și La tratament, publicate pentru prima oară în limba română de Editura Rao.
Nu știu prin ce regretabilă confuzie simțul realității a ajuns să fie denaturat și falsificat într-atât, încât să și-l atribuie taman aceia care nu-l au. Ceea ce nu e doar o mare eroare (epistemologică), ci și o mare obrăznicie (morală), în sensul pertinentei observații a lui Nicolae Iorga, care-l definea pe obraznic „cel ce se ia pe sine drept altul“. Astfel, confuzia din mintea celor ce și-au revendicat chipul realității, fără să știe că poartă pe chip doar masca sau imaginea ei, a survenit în urma unui „stop“ mental, care a „înghețat“ curgerea realității sub forma încremenită a ideilor, teoriilor, formulelor, icoanelor și dogmelor, la umbra cărora „realiștii“ și-au făurit, nestingheriți, un chip cioplit al realității, un Altul/Alter al realității, pe care în forma lui cea mai înaltă l-au numit, cu nedisimulată emfază, Principiul Noncontradicției.
Tocmai față de acest principiu ce se căznește să „înghețe“ realitatea curgătoare în patul cel strâmt al lui Procust, siluind-o, fragmentând-o și falsificând-o, nutrește Hesse cea mai teribilă repulsie, ca și cea mai teribilă angoasă, pe care am putea-o numi angoasa de umbră – de irealitate-artificialitate-falsitate. Ea se grefează pe un ex traordinar de ascuțit simț al realității care, asemenea simțului muzical ce-i este, se pare, cel mai înrudit, îl face pe Hesse să detecteze imediat „no tele“, „tonurile“ sau „partiturile“ false. Dar de ce tocmai venerabilul, respectabilul principiu al noncontradicției sună/„cântă“ atât de fals pentru Hesse? Oare nu chiar din pricina exclusivității sale (de tip sau/sau), care absolutizând doar o parte a realității, respectiv „fața“, fenomenul, întoarce spatele, din teama de a nu se contrazice, celeilalte părți – reversului, contrariului, antifenomenului? Principiul non con tra dicției se pune astfel în slujba „cioplirii“ și falsificării (chipului) realității, devenind surd la marea simfonie a unității – miezul celor mai tensionante contradicții.
De aceea, mai curând principiul contradicției (de tip și-și), care nu-l exclude, ci-l completează pe cel al noncontradicției, devine la Hesse expresia (unității) realității. Această contradicție, ilustrată cel mai bine în muzică, apare ca un sistem binar dinamic, polifonic, ca o„melodie dublă, pe două linii, pe două voci“, respectiv ca o „dublă energie împachetată“ în care tonul și contratonul, fenomenul și antifenomenul se condiționează și se întrepătrund, doar din această ciocnire/întâlnire a contrariilor emergând, simfonic, Unitatea, marele crez al lui Hesse – „fiindcă în nimic pe lumea asta nu cred mai profund, nicio altă noțiune nu-mi este mai sfântă decât cea a Unității“ (La tratament, p. 212). Prin integrarea și armonizarea contrariilor, Unitatea devine, așadar, octava superioară a contradicției.
Grație crezului unității, sensibilitatea lui Hesse se mișcă pe spirala celor doi poli ai realității, dobândind o dublă pereche de ochi, o dublă vedere, cu care „vede“ „și-și“, în ambele sensuri, în sensuri opuse, ajungând astfel la o percepție unitară, integrală sau sferică asupra realității, în această percepție unitară stând și valoarea profund morală a viziunii lui Hesse. „Unitatea pe care o venerez în spatele diversității nu este una cenușie, mentală, teoretică. Ea este viața însăși (…) sentimentul că aparții în iubire și dăruire tuturor zeilor, tuturor oamenilor, tuturor lumilor, tuturor epocilor.“ (pp.275-276) De proveniență feminină, maternă, sentimentul unității „ne aruncă înapoi, în inima mamei“, reiterând ideea călăuzitoare a lui Hesse, tulburător exprimată în Narcis și Gură-de-Aur (Narcis fiind prototipul masculin al principiului gândirii/noncontradicției, iar Gură-de-Aur cel feminin al principiului vieții/unității contrariilor) că „fără mamă nu se poate iubi. Fără mamă nu se poate muri“ (p.284).
Dimpotrivă, artificialul și convenționalul principiu (masculin) al noncontradicției, tocmai fiindcă dispune de o singură pereche de ochi, nu se ridică la statutul de realitate, el nedepășind nivelul (iluziei) existenței. Și cum ar putea, când reprimându-și cealaltă pereche, opusă, de ochi, din teama de-a nu se contrazice, generează, chiar din această pricină, o falsă contradicție, devenind un principiu al scindării și fragmentării, al parțialității și partizanatului, al conflictului și discordiei, sub semnul exclusivist al autoafirmării Eului. „Întreaga religie practică a omului modern constă într-o preamărire a Eului și a luptei sale, într-o autoafirmare belicoasă a Eului împotriva celorlați, astfel încât ideile de Unitate, de dragoste, de armonie sunt considerate stranii, stupide și semne de slăbiciune.“ (p.213)
Angoasa față de artificialul și convenționalul principiu al noncontradicției, în care „întreaga noastră viață civilizată rulează pe șine prestabilite, fără chef, fără legătură cu Dumnezeu și cu norii de pe cer“ (p.253), culminează, în nuvela autobiografică La tratament, cu momentul în care pacientul Hesse, aflat pentru o cură balneară la Baden, are revelația goliciunii și irealității lui, strigând, ca acel copil din poveste, că „împăratul e gol“, că straiele sale, departe de a fi reale, sunt doar proiecții iluzorii ale ipocriziei sau măștii (etern) burgheze a „respectabilității“.
Realizând diferența dintre imagine/existență și realitate, Hesse observă că oamenii vor mai curând să existe (în închipuire) decât să fie reali, în carne și oase, motiv pentru care încearcă cu orice preț să-și dovedească existența, dedându-se minciunii și mimând cu succes falsele virtuți ale „respectabilității“. Iată o mostră prin care Hesse, „suflând“ cu putere peste aburul irealității existenței, desființează iluzia că a exista înseamnă a fi real: „– Existați, domnul meu, asta nu pot nega. Dar existați pe un plan al hârtiei, al banilor, al creditului, al moralității, al legilor, al respectului, sunteți un contemporan al virtuții, al imperativului categoric al rațiunii și poate sunteți înrudit cu lucrul în sine sau cu capitalismul. Dar nu aveți realitatea care mă convinge nemijlocit la fiecare piatră sau copac, la fiecare broască, la fiecare pasăre. Domnul meu, vă pot respecta, aproba la infinit (…) Sunteți minunat. Suntem mândri de dumneavoastră, dar nu sunteți real (…) Dacă suflu, ați dispărut! (…) Și, într-adevăr, cum devenisem cam vehement și am ridicat cât se poate de binedispus brațul cu pumnul strâns pentru a dovedi figurii cât de ireală era, pumnul îmi trecu prin ea și tipul dispăru.“ (pp. 259-264)
Aceeași angoasă față de existența ce se derulează pe șine prestabilite, sufocând realitatea, apare în nuvela Klein și Wagner, cuplul antinomic, construit polifonic, „pe două voci“, una în care (muzicianul) Wagner reprezintă „contratonul“, vocea secretă, sălbatică și neîmblânzită a lupului de stepă, care se ciocnește de „tonul“ vocii imperturbabile și necontradictorii a cetățeanului Klein. Cedând presiunii vocii interioare a lui Wagner și realizând falsitatea vieții sale previzibile, rulând pe șinele prestabilite, necontradictorii ale „respectabilității“, funcționarul Klein deraiază… luând-o la fugă, părăsindu-și familia, deturnând fonduri de la angajatorul său și poposind în Italia. Acolo, în însorita Italie, va învăța Klein să plonjeze în propriul întuneric, străbătându-l nu ca pe un demers psihanalitic, intelectual sau verbal, în care subiectul Klein vorbește despre lucruri, ci ca pe unul mistic, viu și nonverbal, în care lucrurile vorbesc în Klein. „A vorbi nu duce decât la neînțelegere, totul se transformă în ceva superficial și deprimant.“ (Klein și Wagner, p.69) Trebuie doar să te deschizi: „atunci orice lucru, întreaga lume putea intra în șir nesfârșit, ca într-o arcă a lui Noe, și o aveai pe toată, o înțelegeai, erai una cu ea“ (p.76).
Dar, a te deschide înseamnă a deprinde suprema știință de a te „lăsa să cazi“ – atât în viață, cât și în moarte. Klein reușește acest lucru grație Teresinei, personajul feminin ce-i facilitează inițierea în unitatea vieții și a morții, văzută ca „expirație și inspirație a lui Dumnezeu“. Înotând în fluviul milioanelor de făpturi și creații divine, alături de toate „chipurile“ iubirii și suferinței din viața lui, Klein vede înălțându-se deasupra acelui fluviu o sferă transparentă de sunete, „în mijlocul căreia ședea Dumnezeu, lumina însăși, învăluită în cântarea corurilor lumii, aflată în continuă mișcare“ (p.128). Atunci, în mijlocul torentului de făpturi, expirate și inspirate de Dumnezeu, Klein își aude distinct și propria voce, înălțându-se pe bolta sonoră și cântând dumnezeiește. Sufletul lui Klein devine astfel asemenea păsării spin, care în preajma sfârșitului, a „inspirației“ morții, se aruncă în cel mai lung și mai ascuțit spin, „expirându-și“, (de)săvârșindu-și abia atunci cântarea, trilul.