Dintotdeauna, publicarea unor jurnale sau memorii a reprezentat o oportunitate de analiză a unei perioade, epoci sau moment istoric dintr-o perspectivă aparte, de multe ori diferită de cea conturată – deseori rigid sau searbăd, de documentele emise de autorități și entități de putere statală. Ultimii ani, care au marcat, inclusiv din punct de vedere publicistic și istoriografic, scurgerea unui secol de la Marele Război, au reprezentat contextul fertil pentru apariția unui număr însemnat de astfel de contribuții, unele re-editate (primele ediții au apărut oricum în tiraje modeste, în perioada interbelică, fiind aproape necunoscute publicului de azi) iar altele, cele mai multe, inedite. Este și cazul jurnalului (inedit) al elvețianului Louis Basset, al cărui manuscris (cuprinzând șase caiete ce reunesc câteva sute de pagini) elaborat în limba franceză, se află în custodia Arhivelor Naționale Istorice Centrale, Fond Casa Regală, fiind tradus și publicat (însoțit fiind de un studiu introductiv și note aparținându-i Alinei Pavelescu) la Editura Humanitas. Ajuns secretar particular al principelui Carol (viitorul Rege Carol I), devenind apoi și administrator al Casei Regale, acesta a continuat să slujească Casa Regală și după decesul lui Carol, în timpul domniei nepotului acestuia, Regele Ferdinand. Jurnalul lui Louis Basset acoperă perioada 23 august 1916 – 3 mai 1921, ce corespunde practic anilor participării României în prima conflagrație mondială, dar și circumstanțelor organizării păcii și primilor ani interbelici. La scurtă vreme de la debutul uceniciei sale de secretar regal, Basset reușea să câștige aprecierea principelui Carol I, fiind menționat elogios într-una din scrisorile principelui, din timpul Războiului de Independență, în care viitorul rege, adresându-se principesei Elisabeta, îl lăuda pe Louis Basset pentru rigoarea unui raport privind moșia regală de la Broșteni. Mai târziu, tot grație încrederii depline de care se bucura deja în sânul familie regale, Basset a fost însărcinat cu transmiterea corespondenței dintre Carol I și părintele său, prințul Karl-Anton de Hohenzollern. Probabil tocmai satisfacția deplină privind devotamentul său a făcut ca după decesul lui Georges Coulin, Basset să preia rolul de confident „plin“ al viitorului rege Carol I. De altfel, încrederea nemărginită a lui Carol I în Louis Basset a fost dovedită și de faptul că până și în testamentul primului rege al României, secretarul regal a fost menționat în codicilul testamentar cu o însemnată pensie lunară, plătită „chiar dacă Basset ar fi urmat serviciul său pe lângă moștenitorul lui Carol I“ (lucru care s-a și întamplat). Basset avea să dovedească aceeași devoțiune și următorului rege – Ferdinand, așezându-și priceperea în slujba Casei Regale a României în anii dramatici ai primei conflagrații mondiale, în ciuda opțiunii românești, din vara anului 1916, pentru tabăra Antantei, ce contravenea dorințelor și așteptărilor secretarului regal. În mod sugestiv, chiar și Carol al II lea, reîntors în țară în vara anului 1930, punând capăt perioadei regenței, avea să îl mențină pe Basset pe poziția deținută, în ciuda vârstei venerabile la care ajunsese acesta (de altfel, Basset a trecut la cele veșnice în primăvara anului următor, în martie 1931). Deși în cvasitotalitatea perioadei cuprinsă în jurnal Louis Basset s-a aflat în Elveția natală (el a părăsit România în contextul aproapiatei intrări a acesteia în război, de partea Antantei, revenind în țară abia în 1919, după sfârșitul războiului), din paginile jurnalului său nu lipsesc evenimentele cele mai importante legate de intervenția României în război, ca și analizele și desigur raportările personale referitoare la evoluția situației în context regional și european. Germanofil în toată puterea cuvântului, Basset a făcut totodată dovada unui devotament nemărgininit pentru Casa Regală, dar și pentru România în sine. De altfel, în textul jurnalului său există multiple referiri care trădează o apropiere a ființei sale de România, vecină cu însăși apartenența la poporul român. Bunăoară, Basset vorbește deseori despre evenimente și fapte, referindu-se la sine ca la un român: „[…] situația devine tot mai critică, cu fiecare zi… devin tot mai evidente insuficiența pregătirii noastre (sublinierea noastră) militare, lipsa de șefi capabili și ușurința cu care guvernul s-a angajat în acest război“ (p. 57). Între episoadele abundent (și în egală măsură iscusit) ilustrate de Basset se numără și unul desfășurat în preajma apropiatului Consiliu de Coroană din august 1916 (14 august stil vechi/27 august stil nou), unul crucial pentru istoria României, în urma căruia s-a dezbătut și decis abandonarea neutralității României (după cei doi ani de expectativă) și intrarea sa în război de partea Antantei, împotriva Puterilor Centrale. Discuția sa cu suveranul este evocată de Basset detaliat (acesta intuind oarecum creșterea influenței curentului intervenționist) insistând pe o ultimă încercare de a-l determina pe Ferdinand să nu se lase atras pe acel „drum plin, fără doar și poate, de primejdii pentru țară și pentru dinastie“. În efortul de a-l convinge, Basset a încercat să îl sensibilizeze pe Ferdinand, îndemnându-l să recitească memoriul pe care unchiul său, defunctul Rege Carol I, îl dictase cu câteva zile înainte de a se stinge, acela în care fostul suveran insistase asupra ideii că un război de partea rușilor (deci alături de Antantă și împotriva Puterilor Centrale), nu numai că nu slujea idealului național, ci era mai curând „mormântul acestuia“. Dincolo de discuția în sine, una care, potrivit lui Basset, l-ar fi sensibilizat până la lacrimi pe suveran (sfâșiat între apartenența sa la o dinastie germană și idealul național românesc), probabil că însuși Basset înțelegea că de fapt, în ciuda așteptărilor sale, lucrurile evoluaseră către o apropiată intervenție a României în război.
Dată fiind apartenența sa la tabăra germanofilă, nu mai surprind deloc referirile deseori nemăgulitoare ale lui Basset, dacă nu chiar acide, privind majoritatea reprezentanților clasei politice românești (îndeosebi cei liberali, aflați la putere, dar nu numai). Asupra acestora revine cu insistența, la fiecare prilej nefericit pentru România, legat de evoluția situației de pe front, de la deznodământul campaniei din 1916, soldat cu pierderea capitalei și a două treimi din teritoriu, până la refugiul disperat în Moldova, campania din 1917 și circumstanțele păcii din 1918. Fin cunoscător al scenei politice românești, al mecanismelor și jocurilor de culise deseori politicianiste specifice partidelor și reprezentanților săi, înclusiv în perioadele de criză, Basset nu se sfiește să scoată în evidență, uneori exagerând, desigur, păcatele reale sau imaginare ale acestora (cel mai mare dintre toate fiind, în ochii săi, desigur, acela de a fi susținut și inițiat angrenarea României în războiul mondial împotriva Puterilor Centrale, de partea Antantei), motiv pentru care și perspectivele întrezărite sunt oarecum sumbre: „[…] ce mă neliniștește cel mai mult pentru viitor e mentalitatea oamenilor noștri (sublinierea noastră) politici, care, cu doar câteva excepții, sunt toți mânați de interesul de partid, fără a se sinchisi cu adevărat de interesul țării“. De altfel, în rândul personajelor politice românești, cel mai blamat este, așa cum ne-am fi putut aștepta, însuși liderul liberalilor și șef al guvernului României în anii războiului, asupra căruia Basset așază aproape toată culpa pentru situația nefericită a României, de după primele săptămâni de entuziasm ale intervenției în război – Ion I.C. Brătianu. Așa se face că paginile jurnalului abundă în referiri vehemente împotriva lui Ion I.C. Brătianu, căruia i se mai adaugă și Take Ionescu: „[…] Vinovații trebuie căutați în coteriile Brătianu și Ionescu (Take Ionescu, conservator-democrat, unul din susținătorii fervenți ai intrării României în război de partea Antantei, care a și votat în acest sens în timpul Consiliului de Coroană din august 1916 – n.n.), care, orbiți de visurile lor prezumțioase și de promisiunile false ale Antantei, au creat în opinia publică și mai ales în armată curentul ce a dus țara la ruină“ (p. 71). Același spirit de abil al raporturilor de putere la nivel european făcea ca Basset să înțeleagă cu acuratețe fragilitatea păcii versailleze, ca și pericolele decurgând din faptul că întreg eșafodajul postbelic, inclusiv Societatea Națiunilor reprezentau instrumente ale învingătorilor, ultimii preocupați doar să împiedice un reviriment al Germaniei, dar mai ales „revanșa care ar deveni atunci inevitabilă“. Amară, dar acurată previziune, după cum avea să o dovedească istoria secolului al XX-lea, la mai puțin de două decenii distanță. Jurnalul lui Basset, absolut inedit, reprezintă o nouă piesă (de această dată de sorginte memorialistică, dar nu mai puțin importantă) care poate ajuta la completarea amplului puzzle al participării României la Primul Război Mondial.