Mircea Popescu: unul dintre numele care au întreținut flama culturală a exilului românesc, profesor, scriitor, istoric, jurnalist, traducător, prezent în numeroase publicații în limba română răspîndite în întreaga lume, ca și în cele italiene, dat fiind domiciliul său în peninsulă. Născut în 1919, la Fieni, Dâmbovița, elev la liceul Gh. Șincai din București, unde l-a avut profesor de italiană pe G. Călinescu, student al lui Alexandru Marcu la Universitate, trimis cu o bursă la Roma, în 1940, unde a devenit profesor universitar (ca și la Milano), precum și funcționar la Președinția Consiliului de Miniștri. Colaborator cu partea consacrată literaturii române al enciclopediei italiene de literatură universală, autor al unui compendiu, Storia della Letteratura Romena, care începe cutezător cu opera lui Ovidiu. Asupra paginilor acestuia apasă umbra dureroasă a condițiilor de care aveau parte scriitorii noștri sub regimul comunist, generînd capitolul Poezia clandestină a poporului român. E vorba de un „nou folclor dincolo de cortină“, produs al unor oameni ai scrisului „cu lacătul pe gură“, pe care nu-i indică nominal din teama că represiunile autorităților totalitare s-ar fi putut abate asupra lor: „Autorii unora dintre poezii, devenite populare, sunt cunoscuți sau bănuiți. În România, de exemplu, oamenii au pronunțat, ani de zile, în șoaptă, numele lui Arghezi, V. Voiculescu, Nichifor Crainic, Lucian Blaga, Radu Gyr. Unii dintre poeți au murit. S-ar putea încerca identificarea operei lor clandestine, dacă nu ar exista urmașii asupra cărora să se poată dezlănțui fără întîrziere furia regimului; alții supraviețuiesc doar fiindcă s-au supus dictaturii, la modul dureros și umilitor“. Un capitol de o semnificație aparte din activitatea lui Mircea Popescu o reprezintă Societatea Academică Română, fondată ca rezultat al unui Congres ținut la Roma, în 1957, al cărturarilor români aflați în Occident. În calitate de secretar, acesta a avut o contribuție de prim ordin la organizarea Congreselor ulterioare ale Societății, desfășurate la Strasbourg, Londra, Veneția, Salamanca. Dar cel mai vizibil aspect al multilateralei personalități a lui Mircea Popescu l-a constituit jurnalismul. Afară de „Revista scriitorilor români“, apărută la Munchen, anual sau o dată la doi ani, între 1957 și 1990, la care a avut rolul de redactor principal, poate fi întîlnit ca autor de recenzii, studii, comentarii în numeroase alte periodice, inclusiv italiene. Declara la un moment dat, sintetic, „O privire în fugă la literatura exilului ne convinge, și ea, că adevărata prelungire a țării adevărate suntem noi; și nu din cauza unor merite particulare, ci numai întrucît am ales libertatea. Climatul culturii românești dintre cele două războaie mondiale, cu efervescența sa creatoare, cu varietatea tendințelor, stilurilor, tonalităților, cu disputa rodnică de idei și credințe (…) îl regăsim astăzi numai peste fruntariile țării“. Ca și: „Mult lăudatul Mitrea Cocor e un accident nefericit în cariera de romancier a răposatului Sadoveanu. Un om între oameni ar putea fi scris nu de Camil Petrescu, ci, de pildă, de Chivu Stoica. Desculț-ul lui Zaharia Stancu e sub orice nivel de mediocritate“, în rîndul „lichelelor“ fiind menționați Beniuc, Jebeleanu, Ralea. De asemenea e veștejit oportunismul de după 1944 și al altor intelectuali interbelici, ce, în diverse grade, au cedat presiunii oficiale, „Iorgu Iordan, Rosetti, Călinescu, Vianu, Daicoviciu, Demostene Botez și alții din aceeași, nu făină, ci tărîță“. În opoziție e menționată „nobila categorie de scriitori și artiști, care, refuzînd colaboraționismul cu regimul străin de ocupație, au tras toate consecințele, pînă la moarte (cazul Vulcănescu, cazul Teodoreanu, cazul Botta, cazul Dragoș Protopopescu, cazul George Pascu, cazul Radu Gyr și atîtea altele)“. Mircea Popescu a încetat din viață, prematur, în 1975. Emoționant concluzive ne apar cuvintele așternute cu acest prilej funerar de către reprezentanții de frunte ai diasporei noastre. „Pentru Români Roma nu va mai fi aceeași. Fără Mircea Popescu, orașul întîlnirilor noastre redevine ce-a fost, și ce va continua să fie: Cetatea Eternă. Prezența lui Mircea Popescu îi adăogase o nouă dimensiune: aceea a rezistenții spirituale românești“ (Mircea Eliade). „Există un mod de a fi în exil pe care Mircea Popescu îl ilustra exemplar. (…) Dacă noțiunea de exil ni se pare epuizată de ceea ce spunea odată Simone Weil (curajul înseamnă să lupți fără speranță), singura atitudine acceptabilă în exil este aceea a lui Mircea Popescu: extrema pudoare a unei experiențe trăite în cotidian, ca o asceză ascunsă în clipă. (…) A-ți ascunde oboseala, a asuma aparenta ineficacitate, a înainta mereu împotriva curentului, a fi mereu acel «străin» în vremuri și printre semeni, numai pentru că un anumit lucru trebuie săvîrșit pînă la capăt, într-o istorie subterană care-i va număra pe ai săi tîrziu, mult mai tîrziu“ (Monica Lovinescu). „Prietenul meu și-a pus în voința de neabdicare o încăpățînare senină numai în aparență, deoarece veghea lui activă i-a ruinat sănătatea trupească cu un ceas mai devreme (…) Mircea Popescu slujea cauzelor grave cu o distanță jovială față de pontificare sau excese. N-a ridicat niciodată tonul dincolo de surîs. Ca să scape de cîte o vitregie, ca să ocolească răutățile, s-a înarmat cu o armă barocă, humorul. (…) Dar dacă ar fi să alegem dintre cuvinte pe acela care l-ar defini cel mai bine, ne-am opri – poate – la acesta: dăruire. Mircea Popescu a risipit dăruirea, în jurul lui și printre noi, cum risipești clipele, respirația“ (Virgil Ierunca). Merită salutat gestul Mihaelei Albu și al lui Dan Anghelescu de a realiza un volum omagial dedicat lui Mircea Popescu, la centenarul nașterii acestuia. Un memento al faptului că cercetarea și istoria noastră literară mai datorează încă mult acelui impunător fenomen în unicitatea sa, care a fost exilul.