Liu Zhenyun în dialog cu Cristian Pătrășconiu

LIU ZHENYUN, unul dintre cei mai apre ­ciați scriitori chinezi contemporani, s-a născut în 1958 în județul Yanjin, Provincia Henan. La 14 ani a intrat în armată, asemenea multor tineri din generația sa, care considerau că astfel se puteau rupe de lumea rurală. La 20 de ani, după încheie­rea Revoluției Culturale, a fost admis la Facultatea de Limba și Literatura Chineză a pres­tigioasei Pekin University. Odată cu absolvirea facultății, a început să lucreze ca reporter. A debutat cu proză scurtă în revista „Literatura Poporului“, iar în 1989 a publicat primul volum de nuvele, Orașul Tapu (Tapu), care s-a bucurat de succes. Au urmat 13 romane, dintre care cele mai cunoscute sunt: Satul natal și lumea largă (Guxiang tianxi huanghua, 1991), Pene de găină peste tot, pe pământ (Yi di jimao, 1992), Telefonul mobil (Shouji, 2003), O vorbă cât o mie de vorbe (Yi ju ding yi wan ju, 2009), Amintirea anului 1942 (Wengu yi jiu si er, 2012), Nu mi-am omorât bărbatul (Wo bu shi Pan Jinlian, 2013; Humanitas Fiction, 2019). Cel mai recent roman, Epoca mâncătorilor de pepeni (Chi gua shidai de er nü men), i-a apărut în 2017. Multe dintre cărțile sale au stat la baza unor seriale TV sau au fost adaptate pentru marele ecran. Nu mi-am omorât bărbatul a fost ecranizat cu titlul I Am Not Pan Jinlian / I Am Not Madame Bovary, în regia celebrului Feng Xiaogang, și a primit în 2017 Marele Premiu al Festivalului Internațional de Film de la San Sebastián. Romanele lui Liu Zhenyun sunt traduse în 30 de limbi și însumează tiraje totale de peste cincisprezece milioane de exemplare. Nu mi-am omorât bărbatul a ajuns, numai în China, la aproape două milioane de exemplare tipărite. Scriitorul a fost răsplătit în 2011 cu Premiul Mao Dun, cel mai prestigios pre­miu literar chinez, iar în 2018 a primit distincția franceză Chevalier de l’Ordre des Arts et des Lettres. (sursa: humanitas.ro)

Liu Zhenyun a fost în România pentru lansarea cărții sale – de mare succes în întreaga lume, inclusiv în urma unei ecranizăriNu mi-am omorât bărbatul (Editura Humanitas Fiction, Colecția „Raftul Denisei“). Vizita sa în țara noastră a oferit prilejul dialogului de mai jos.

Cristian Pătrășconiu: Este China un mediu bun pentru literatură? O țară ofertantă? Un mediu provocator pentru creatorii de literatură, un mediu liber?

Liu Zhenyun: În întreaga lume există, așa cum știm cu toții, foarte mulți scriitori. Acum, mai mulți decât oricând probabil în întreaga istorie a umanității.Un scriitor se naște, crește, se formează în mediul său specific. Sigur că suntem diferiți între noi, în funcție de regimul politic în care trăim, în funcție de societatea din care facem parte; de asemenea, suntem și vom fi diferiți în funcție de religiile în care credem. Pe de altă parte, din punctul meu de vedere, mai este ceva cert: și anume, faptul că fiecare scriitor își extrage seva spirituală, își obține ispirația din lumea în care trăiește. Această idee se reflectă foarte bine în opera mea, în textele mele literare, în romanele mele. Cărțile mele sunt precum niște copaci care au crescut din glia țării mele. Toate poveștile se petrec acolo, sunt inspirate de oameni și de lucruri de acolo, din țara mea. Orice societate, indiferent de locul de pe glob în care ea este plasată, în orice perioadă istorică, poate naște scriitori, uneori mari scriitori. Putem să discutăm despre marii scriitori ruși, despre mari scriitori francezi care s-au născut în lumi specifice, în perioade istorice specifice. Și România are, fără îndoială, mulți mari scriitori născuți și formați aici. La fel, și China. Dacă vorbim despre perioada Dinastiei Quing, care este o perioadă foarte complexă, ea a oferit lumii mari scriitori – spre exemplu pe Cao Xueqi, autorul romanului Visul din pavilionul roșu. Este vorba despre perioada de mijloc din secolul al optsprezecelea. Aceasta, ca să aduc în discuție doar un nume mare legat de o epocă și de o țară…

Eu întrebasem ceva ușor diferit. Merg mai departe: despre ce nu se poate scrie acum în China?

Pot să spun că în China, aceasta fiind convingerea mea foarte puternică, se poate scrie despre orice. Ceea ce este foarte important e din ce perspectivă scrii; trebuie să alegi unghiul potrivit din care să scrii. Este foarte important cum descrii, cum alegi să spui ceea ce vrei să spui. Un scriitor nu este, cred eu, nu trebuie să fie precum un ziarist care să scrie, cât mai curat, cât mai „alb“, un articol de presă. Literatura trebuie să fie literatură. Dacă întrebarea dumneavoastră are și o aluzie la politică, atunci eu pot să vă spun că putem scrie, atunci când facem literatură, despre poltică, dar că nu este cel mai inspirat mod de a o face dacă procedăm precum un jurnalist. O operă literară nu este un articol de presă. Ceea ce ne interesează ca scriitori este lumea complexă dindărătul evenimentelor. Dacă am scrie ca într-un articol de ziar, cu raportări, cu descrieri fruste, atunci convingerea mea este că nu ar mai fi vorba de literatură, ci despre altceva. Lumea politică, firește, se îmbină cu societatea, cu cultura, are de-a face cu oamenii – toate constituie un amalgam. Literatura însă vorbește despre sufletul omului, despre psihologia oamenilor, despre sensul evenimentelor și mi se pare că abia aici, când face așa ceva, literatura este relevantă și joacă un rol important.

Merg puțin mai departe cu tematica întrebării mele: conferiți un rol social literaturii? Și, legat de aceasta: există o literatură bogată în China, în ce se scrie „la zi“ în privința criticii sociale? Reacționează literatura de azi de la dumneavoastră la societatea chineză, cu alte cuvinte?

După părerea mea, literatura nu are rolul de a transforma societatea. Și nici nu își asumă rolul de a educa societatea. Dacă ne gândim la perioada socialistă, a realismului-socialist mai precis, literatura își propunea să educe oamenii; exact același scop își propunea și politicul. În lumina acelor experiențe, în lumina istoriei recente pe care o cunoaștem deja, putem spune că literatura a ratat acea misiune. Pentru că era misiune prestabilită de cineva, nu îi era proprie literaturii. Mai mult decât atât: misiunea de a educa a fost ratată nu numai de către literatură în acea perioadă, ci și de către politic. Ceea ce poate face însă literatura, și încă foarte bine, este să ajute oamenii să se cunoască și să se înțeleagă mai bine. Politicul poate privi realitatea într-un anumit fel și, iată, vedem cum în lume se iscă războaie, conflicte tocmai din lipsa de înțelegere reciprocă. Însă prin literatură, oamenii aparținând unor comunități distincte, unor culturi diferite, unor state diferite ajung să se înțeleagă și să își dea seama că lucrurile care îi apropie sunt mai numeroase și mai prețioase decât ceea ce îi diferențiază. Ne naștem, iubim, trăim, mâncăm de trei ori pe zi și facem infinit de multe altele la fel, care ne aseamănă. Prin ceea ce ne apropie – și literatura este un foarte bun detector în această privință – putem să comunicăm mai bine. Rolul literaturii nu e să schimbe lumea politică, ci să îi facă pe oameni să fie mai apropiați, mai solidari.

În ce fel de literatură credeți cel mai mult?

Cel mai mult îmi place literatura care are ceva special. Știu că poate să sune ca un clișeu ceea ce tocmai am spus, dar o asemenea literatură este cea care îmi place. Îmi plac scriitorii originali, cei care scriu, în chip vădit, altfel decât scriu majoritatea, cei al căror scris are niște particularități anume. Cei care redau povești cu totul aparte și care au o scriitură cu totul aparte. Să vă dau un exemplu: îmi place foarte mult Proust. El scrie despre teme mari pe care le-au mai abordat mulți alți scriitori înaintea lui și pe care le-au mai abordat și cei care i-au urmat. Dar nimeni nu a scris așa cum a scris el despre toate acestea. Îmi plac foarte mult scriitorii din America Latină și, în mod special, Gabriel García Márquez. Îmi place foarte mult Albert Camus. Mă topesc după scriitorii ruși. Îmi plac acei scriitori care au ceva special și care au o anumită filozofie cu privire la viață și la artă. În spatele textelor acestora mi se pare că e, de fiecare dată, câte o mare comoară.

Ce este foarte greu de înțeles din perspectiva occidentalilor, inclusiv a mea, cel care pune această întrebare, despre ce este China și, în mod aparte, cu privire la ce este literatura din China?

Este dincolo de orice îndoială că există anumite diferențe culturale care pot să constituie niște adevărate bariere în privința receptării Chinei și în receptarea, particulară, a literaturii chineze. Dacă este însă să vorbim despre aceasta din urmă, firește că aceste diferențe culturale pot fi, de acord, un anumit impediment. Spre exemplu, dacă luăm în discuție fie și numai cartea mea, cea care a apărut și în limba română, la Editura Humanitas Fiction, Nu mi-am omorât bărbatul, să spun mai întâi că în țara mea, în original adică, titlul cărții este altul. Și anume: Eu nu sunt Pan Jinlian. Ei bine, Pan Jinlian este un personaj destul de cunoscut din literatura chineză, cu o anumită istorie, ca să spunem așa. Dar, pentru cititorii români, acest nume nu înseamnă chiar nimic; ar fi foarte greu de înțeles. De aceea, traducerea titlului a fost alta, tocmai pentru a-i ajuta pe cititorii români să aibă o altă abordare, o altă apropiere de intimitatea cărții mele. Și am dat numai unul dintre nenumăratele exemple – minore – care ne

vorbesc despre aceste diferențe. Pe de altă parte, dacă vrei să înțelegi poporul chinez, cred că literatura este o modalitate și o cale extrem de bună. Pentru că poți afla, citind această literatură, foarte multe: despre societatea noastră, despre psihologia noastră, despre lumea noastră, despre modul nostru de viață, despre tradiții.

Cum se măsoară succesul literar în China? Impactul cărților?

Bineînțeles că există, și la noi, foarte multe standarde după care putem să măsurăm succesul literar. Cel mai evident este, probabil, succesul de piață – și, când vorbim despre aceasta, ne uităm la tiraj, cât de mare este tirajul unei opere și cât de bine se vinde cartea respectivă. De asemenea, putem să luăm drept reper cronicile și evaluările criticilor literari – și acestea sunt, desigur, foarte importante. Dar, după părerea mea, cel mai important pentru un scriitor este ca următoarea operă să fie și mai bună; și cea care va veni apoi, și mai bună. Pentru mine, progresul unui scriitor, de la o operă la alta, este fundamental.

A propos și de tematica romanului dumneavoastră, tradus și în limba română: de ce e nevoie de satiră politică? Și, în mod particular, de ce în China e nevoie de satiră politică?

În primul rând, vreau să spun că nu consider acest roman, în mod fundamental, o satiră politică; eu nu îl consider așa. De ce? Simplu spus: pentru că sistemul politic și sistemul social așa sunt în China. Toată lumea știe că așa sunt – fix cum sunt prezentate în roman. Departe de a fi, deci, o satiră politică, romanul acesta este o descriere politică. În orice caz, eu nu am intenționat să fie o satiră politică. Ceea ce este important – inclusiv pentru mine, când am scris această carte – este acest amănunt: cum reușește un om obișnuit să își facă vocea auzită. Pentru că, în realitate, protestul personajului principal al cărții mele, Li Xuelian, are acest obiectiv: de a-și dovedi nevinovăția, de a scăpa de un stigmat care îi este pus și de a-și face vocea auzită.

De la literatură, de pe urma literaturii ca să spunem așa – ce anume vă bucură foarte mult?

Ce bucurii îmi aduce literatura, aceasta vreți să spuneți. Ce bucurii îmi aduce literatura mea… Să mergem puțin pe ocolite și să spunem așa, oarecum provocator: dar dacă diferența esențială dintre literatură și realitate este că literatura este mai profundă decât realitatea? Poate că acolo unde se oprește realitatea, începe literatura. Adesea, personajele din literatură gândesc mai profund decât ființele care populează realitatea. Când, ca scriitor, construiesc o poveste, când lucrez la o operă literară, voi duce gândurile unei ființe reale, pe care, să spunem, aș putea să o am în minte, voi duce acele gânduri mai departe și voi construi o realitate a operei literare care este mult mai profundă decât realitatea în care trăim. În plus, lucrurile care sunt trecute cu vederea, care sunt neglijate în lumea reală, pot fi rostite, pot fi dezvăluite cu mult mai multă profunzime în această lume a ficțiunii. Tocmai aici, în această lume – numai pe jumătate fictivă – este farmecul cel mai mare, încântarea cea mai mare pentru mine. De aici vine motivația mea pentru a scrie literatură și tot de aici bucuria de a scrie, bucuria care îmi vine de pe urma literaturii…

Care apreciați că este cea mai importantă datorie pe care o are un scriitor?

Din punctul meu de vedere, este foarte important ca un scriitor să aducă în opera sa ceea ce el prețuiește cel mai mult. Lucrurile pe care el le consideră a fi cele mai emoționante în lumea în care trăiește. Unora li se pare că Trump este cel mai important și scriu despre el.

Altora, că Xi Jimping, și scriu despre el…

Da. Sau că Merkel e cea mai importantă. Sau că președintele României e cel mai important. Mie mi se pare că omul obișnuit, omul de pe stradă este foarte important; nu de puține ori, cel mai important. Faptul că această carte a mea, tradusă și la dumneavoastră, a ajuns în aproape 30 de limbi de pe întreaga planetă îmi spune că, peste tot în lume, omul de rând este important; sau, cel puțin, că ar trebui să fie important.

Legat de întrebarea anterioară: la ce anume nu ar trebui să renunțe un scriitor? În sens etic, în primul rând spun aceasta. Ce nu trebuie, de fapt, să negocieze?

Din punctul meu de vedere, un scriitor nu ar trebui să negocieze simțul dreptății, nu ar trebui să negocieze adevărul, nu ar trebui să negocieze gândurile sale cele mai prețioase, cele mai intime.

Pentru un occidental: ce e important din ceea ce este acum (în) China? Dați-ne fie și numai câteva repere în această privință?

Am avut bucuria ca operele mele să fie traduse în multe țări – și am și călătorit în foarte multe dintre acestea. Am avut, cu această ocazie, surpriza să constat că, în multe dintre ele, China era cunoscută și chinezii erau cunoscuți după imaginea care se face de către posturi de televiziune precum BBC, CNN. Pentru foarte mulți oameni, chinezii erau precum cei care alcătuiau „armata de teracotă“ – fără o expresie pe chip, fără haz, fără umor. În ce mă privește, vorbind cu mulți oameni străini, citindu-le din cărțile mele, împărtășindu-le gândurile mele, mulți și-au schimbat părerea despre țara mea. Avem foarte multe în comun – sentimente, trăiri, probleme – cu oamenii de pe întreg mapamondul. Sigur, sistemele politice, sociale, religioase pot fi diferite și uneori sunt chiar foarte diferite – dar umanitatea noastră este comună. Dacă vorbim despre spiritualitatea unui popor, despre psihilogia sa, trebuie să mergem la valorile de adâncime – pe acelea, într-un mod privilegiat aș spune, putem să le cunoaștem prin intermediul literaturii.

Care sunt, din punctul dumneavoastră de vedere, cele mai importante teme – sau câteva dintre cele mai importante teme – ale literaturii chineze contemporane? Ce e, cu alte cuvinte, acum foarte la modă și profund, în același timp, în literatura chineză, din unghiul dumneavoastră de vedere?

Nu aș scoate ceva anume în evidență, pentru că se scrie foarte mult și foarte divers. Fiecare scriitor are temele sale îndrăgite și evantaiul pe care îl cuprind acestea este imens. Iar preferințele acestora merg de la zone și teme foarte vechi până la literatura de tip experiemental. Deci, se scrie foarte mult, se scrie bine în China de astăzi – și privesc aceasta ca pe ceva foarte bun. Nu aș vrea să sintetizez temele specifice, pentru că ar însemna să reduc bogăția literară extraordinară care se regăsește astăzi în China. Fiecare scriitor își are particularitățile sale și propriul orizont tematic.

Pun problema pe care am ridicat-o și în întrebarea anterioară în niște termeni ușor diferiți: este literatura de astăzi din China una care privește mai degrabă spre trecut sau orientarea ei este mai degrabă spre viitor?

Și dacă privim din această perspectivă, nu vom avea un singur răspuns și numai pe acela. Pentru că există și scriitori care privesc spre trecut – spre un trecut, în mai multe rânduri, traumatic; și nu sunt puțini aceștia. Așa cum există și scriitori – și nici aceștia nu sunt puțini – care privesc spre viitor sau care stau, cu literatura lor, în cel mai angajant prezent. Aș accentua, înca o dată, asupra ideii de bogăție literară – ea e o realitate astăzi în literatura chineză. Și aș mai spune ceva: un lucru e cert – că scriitorii chinezi sunt tot mai deschiși și această deschidere se datorează și faptului că au ajuns să călătorească liber, peste tot în lume. Să își lărgească orizontul de cunoaștere. Iar acest lucru se reflectă foarte bine în literatura pe care ei o creează.

Dar la dumneavoastră? Ce e, în sens pozitiv, așa-zicând obsedant pentru literatura pe care o faceți?

Aceasta (și am sugerat ideea și mai înainte): un fel de banal cotidian, să găsesc lucrurile și sensurile acestora care, pentru alții, nu sunt importante, care pot fi trecute lejer cu vederea.

Și o ultimă întrebare: a fi scriitor în China e o poziție de mare prestigiu?

Dacă discutăm din perspectiva ierarhizărilor pozițiilor în societate, putem spune că scriitorul nu deține, acum, în China una dintre pozițiile importante. Însă, dacă discutăm din perspectiva receptării operelor scriitorilor de către cititori, atunci lucrurile sunt diferite: dacă opera sa este bine scrisă, în ochii cititorilor un scriitor contează cu adevărat. 

 

Traducerea acestui interviu a fost realizată de Luminița Bălan.
Autorul dialogului și revista România literară îi mulțumesc foarte mult, pe această cale, pentru ajutorul oferit.