Kafka și visele mele

în 1991, primăvara, am ajuns la Praga. Eram în drum spre Frankfurt, spre un Congres pentru drepturile omului. Popasul la Praga mi s-a părut necesar. Ca un fel de prolog. Nu a uitat nimeni anul 1968. Deși înfrînți de tancurile sovietice, cehii au știut să se opună, să spună NU. Intelectualii au creat o mișcare de disidență – care la noi nu a existat – simțul civic a fost provocat să se arate și să se manifeste. „Charta 77“, documentul istoric de întemeiere a inițiativei cetățenești, este unul dintre momentele esențiale pentru spiritul libertății și al democrației. Cu toate astea în cap, merg pe Podul Carol spre Castel. Mereu. Vltava fremăta ca și sufletul meu. Mă gîndesc mereu cît a însemnat Vaclav Havel pentru destinul istoric al acestei țări. Și nu numai. Nu cred că noi vom desluși ceva din șansa asta pe care cehii au avut-o… Corespondența lui din închisoare, o parte din dramaturgie, din discursurile politice memorabile. De fiecare dată urc și le răsfoiesc în minte. Praga rămîne pentru mine un simbol al neliniștii, al căutării, al istoriei culturii. Acest urcuș este în sine un tip de inițiere. Anul trecut, în noiembrie, am văzut toate expozițiile stradale dedicate anului 1989. Instalații fel de fel în inventivitate, în slujba documentului, fotografii cu Havel în fiecare vitrină de cafenea, magazin, berărie, teatru, librărie, expoziție de fotografii uluitoare instalată în fața Teatrului Național. Momente dure, nesigure cînd nu se știa ce și cum, iar actorii au intrat în grevă, au ieșit în stradă, printre spectatorii lor. Fotografii în alb și negru. Pe muchie de cuțit. Viață și sau moarte. Speranță. Nebunie. Libertate. Sus, imediat cum ai intrat între zidurile cetății, o expoziție în grădinile Palatului cu momente decisive din zilele lui decembrie 1989, în țările din Est. Am văzut imagini din istoria recentă a noastră. Am stat mult în fața lor. Dacă uităm de tot nu vom avea cum să mergem spre Lumină. Și atît ne poticnim… RDG, Bulgaria, Polonia, Ungaria… fug și mă duc iar și iar la România. Privesc și plîng. Îmi urc privirea spre Castel. Îmi vine să urlu. Acolo, sus, l-am văzut prima oară pe Vaclav Havel, deja președinte. Zîmbind, cu un aer normal, degajat, cu o mînă în buzunar, Vaclav Havel se afla la doar cîțiva metri de mine. Se plimba cu body-guard-ul lui, tipul din pușcărie cu care s-a împrietenit. Îl însoțea protector. Mergeau pe jos, Havel într-un costum elegant, deloc scorțos, bodygard-ul, în blugi, cu o geacă de rocker, cu cercel în ureche și cu părul lung, lung, prins într-o coadă bogată. De cîte ori am revenit în acest loc, nu i-am mai văzut niciodată pe timpul mandatului prezidențial. Dar nu a existat să merg la Praga și să nu fug spre acest loc care marchează, pentru mine, forma necrispată a democrației. De aceea, mai înainte de orice ce, fac sus, la Palat, o reverență.

am fost la Praga în toate anotimpurile. Iarna pe Pod, noaptea de septembrie la Ceasul Astronomic, în Piața Wenceslas, primăvara pe străzile cartierului evreiesc, la Loretta, în grădinile regale, pe străduțele magice ale alchimiștilor, la vila Betramka, la Troia, la Teatrul Național, la Operă, la clubul de jazz Reduta unde Clinton a cîntat, cîndva, la saxofon, vara, cu vaporașul pe Vltava, admirînd proiecția pe ape a orașului de aur. Am venit o dată la Praga ca să văd spectacolul fabulos al lui Silviu Purcărete cu „..de Sade“, pus în scenă la Théâtre de l’Union de la Limoges. S-a jucat la Praga – capitală culturală europeană în 2000 – într-un teatru-bijuterie, acolo unde Mozart a avut premiera cu Don Giovanni. În distribuția internațională, Mariana Mihuț, Victor Rebengiuc, Ilie Gheorghe. Aud deseori pașii noștri înaintînd ca în vis în noaptea pragheză. Sînt drumuri ritualice pe care le fac la Praga. Muzeul Mozart, Muzeul de Artă Medievală cu superba lui colecție de pictură veche din Bohemia, cu una dintre imaginile rare ale Fecioarei Maria însărcinată, la cel de artă decorativă, cu zeci și zeci de ceasuri care mărturisesc fantezie debordantă, la Muzeul Torturii, la Muzeul Jucăriilor, la Muzeul Național de Artă unde mă așteaptă, mereu, cîteva portrete de femei din Fayum și albastrul lor egiptean, la vechile sinagogi, la vechiul Cimitir evreiesc unde pietrele tombale așază, unele peste altele, povești și destine fel de fel. Cînd nu am 500 de koroane pentru bilet, mă duc la Muzeul de artă decorativă. De acolo, dintr-un anumit loc pe care nu-l dezvălui, privesc minute în șir pe geam. Nestingherită. 12.000 de pietre tombale pentru 100.000 de persoane… fondat în prima jumătate a secolului al cincisprezecelea, a funcționat pînă spre a doua jumătate a secolului al optsprezecelea. Noul Cimitir evreiesc. Și Kafka…

Sus, în Hrad, pe ulițele de aur, printre căsuțele micuțe și pitorești, o găsim pe cea de la numărul 22. Aici, între 1916 și 1917, Kafka scria unul dintre romanele sale. Născut la Praga în 1883, într-o familie de evrei din burghezia de mijloc, Franz Kafka este una dintre obsesiile mele legate de neliniștea creatoare. De ce auzi și de ce vezi de cînd conștientul ți se alătură. De felul în care familia, protagoniștii ei – mama sau tatăl – îți pot determina benefic sau dimpotrivă drumul, de întortochelile destinului care te duce, de atîtea ori, pe ulițe lăturalnice, de intersecțiile cu patologicul. În fine, Kafka este pentru mine, nu știu de ce, imaginea unui anumit spirit pe care acest oraș mi-l induce. Acela tulburat continuu de infinitele ipostaze ale lumii. În noiembrie anul trecut m-am dus la Praga și am revăzut noul Muzeu Kafka. Unul dintre cele mai desăvîrșite spații de artă modernă, unul dintre proiectele extraordinare realizate în ultimii ani în Europa. Așadar, „Franz Kafka și Praga“ este produs de Centrul de Cultură Contemporană din Barcelona, unde a fost prezentat în 1999. A fost găzduit pe urmă, între 2002 și 2003, de Muzeul evreiesc din New York. Din 2005 este la Hergetova Cihelna, pe Izraelska 1, Praha 3. Traseul parcurs aici este unul marcant cultural. Definitoriu pentru felul în care arta contemporană pune în centrul lumii o astfel de personalitate deloc accesibilă, deloc prea des pe buzele noastre. Sau, poate tocmai de aceea. Inițierea pe teritoriul universului kafkian este de o subtilitate răvășitoare. Iar cutia neagră, atît de teatrală, devine centrul poveștii. Culoarele lungi, meandrice stau sub semnul oarecum inhibitor al negrului, al unui anumit tip de obscuritate care ascunde și devoalează definiții ale universului acestui scriitor, al felului în care Kafka vede lumea, femeia, femeia bună și femeia rea, căsătorită sau nu, tatăl, teatrul, sexul, societatea.

Scrisoare către tata

Drumuri lungi sau scurte în viața fiecăruia. Stăm în casă. În monologuri interioare. Scot dintre audio boockurile de la Humanitas Scrisoare către Tata. Kafka. Citește actorul Marius Manole. Cuvîntul sună puternic. Ca și neliniștile existențiale ale scriitorului. Ascult, cu un alt fel de atenție, rostirea cumva precipitată, dintr-o suflare neostenită, a durerii. Urechea dizolvă vinele altfel decît ochiul. Cuvîntul rostit cade, acum, mai greu decît acela citit în gînd. Scrisoarea scrisă de Kafka în 1919, către tatăl său, Hermann. Mama, Julie, născută Lowy, nu i-a dat-o niciodată destinatarului. Și-a asumat, ca mereu, rolul intermediarului. Celui care încearcă să prefacă adevărul. Ca să fie bine. Ca autoritatea tatălui să nu fie ciobită. Kafka nu doar se confesează, cu cîțiva ani înainte să moară în sanatoriul din Kierling, se investighează prin toate ungherele sufletului și ale minții ca să-și numească tarele. Chinul. Înăbușirea personalității, deformările ei. Iar vocea lui Marius Manole citește în ritm susținut. Fără să respire. Să apuce să spună tot. Tot. Ca într-o spovedanie de dinaintea morții. Pedepse, cinism, ironii, interdicții, reprimări de sentimente. Interiorizare. Ferecări de stări și de cuvinte. Obsesia Tatălui. Și a un soi de ratare. Zăresc scrisul lui Kafka din Scrisorile păstrate în manuscris la Muzeul din Praga, din Mala Strana. Un scris chinuit, care pleacă cînd la stînga, cînd la dreapta. Ca și angoasele lui. Ca și relațiile cu femeile, cu iudaismul, cu teatrul, cu obiectele și oamenii din prăvălia ținută de familie sus, în cartierul vechi.

Dragă tată,

M-ai întrebat odată, acum de curînd, de ce susțin că mi-e frică de tine. Ca de obicei, n-am știut ce să-ți răspund, în parte tocmai pentru că mi-e frică de tine, în parte pentru că frica asta se întemeiază pe prea multe elemente ca să ți le pot enumera măcar pe jumătate stînd de vorbă cu tine. Și dacă încerc acum să-ți răspund în scris, răspunsul meu va fi incomplet, pentru că, și în scris, frica și urmările ei mă paralizează în fața ta și pentru că proporțiile acestei situații depășesc cu mult puterile memoriei și rațiunii mele.“

Superbă traducere a lui Mircea Vulcănescu!… textul îi vine mănușă sensibilității lui Marius Manole. Este un control al stării, al avalanșelor de situații, de probleme, de răni. Și cei care au citit și cei care nu, sînt cîștigați ascultînd o scrisoare a lui Kafka către cel care i-a marcat existența, o scrisoare citită „apăsat“ de Marius Manole, un actor cu har. Cineva mi-a spus că harul este „filantropia lui Dumnezeu cu noi“.

Adolescența, scrisorile către tatăl lui de o tensiune impresionantă, studiile de Drept, compania de asigurări unde a lucrat, literatura, literatura, literatura, ritmurile orașului, ipostaze, locuri, „Hermanns Cafe Savoy“, Evghenia, Felice și Milena sau magia iubirii, Max Brod, Lowy, cel de la care Kafka a dobîndit primele informații despre istoria literaturii evreiești și a teatrului în limba idiș, boala și sanatoriul, Praga… Kafka al meu. Praga mea.

Și tot atîtea vise.