Îndeosebi primul ciclu al volumului Măcelăria și alte poeme (Editura Tracus Arte, 2019), căruia Dumitru Păcuraru i-a dat un titlu ce pare scos din ghidurile turistice, „Câteva destinații poetice”, întrunește poeme pe tema rătăcirii voite și despre sensul unic ori interzis al destinațiilor pe care le alegem (sau cărora le suntem destinați), oricât de „jegoase ne sunt pașapoartele în buzunare”. Plăcându-i traseele vagante, poetul nu-și alege o țintă foarte precisă pentru a călători și așa se explică faptul că nici nu prea este interesat dacă se află într-o cafenea din Berlin sau din Frankfurt, el simțind câteodată parcă o punere în abis a trăirilor: „Stând singur la o masă în Berlin mi-am adus aminte/ cum stăteam singur la o masă în Frankfurt” (Stând singur la o masă în Berlin). Pentru „cețoasa aniversare a poeziei”, sunt vizitate locuri aiurea și anapoda, subiectul liric punându-și în vedere să știe nu unde ajunge, ci de unde a plecat, pentru a nu rătăci drumul întoarcerii.
Volumul Măcelăria și alte poeme prilejuiește o profitabilă lectură interculturală, deoarece, pentru Dumitru Păcuraru, poezia reprezintă o călătorie incontrolabilă a cuvintelor, cu atât mai mult, cu cât acestea pot fi un coagulant istoric și „teritorial-administrativ”: „Uite și Dunărea, bătrâna Dunăre,/ principala ei sarcină lingvistică la Budapesta/ este, pare-se, să lege foarte solid Buda de Pesta.// Maghiari în dreapta, maghiari în stânga./ Unguri pe ambele maluri./ Și poduri.// Unguri și poduri” (Unguri și neunguri la Budapesta). Chiar și titlul poemului Satu Mare/ Sătmar/ Szatmár/ Szatmárnémeti/ Sathmar/ Pasărea Modar, dedicat orașului de pe Someș, în care locuiește poetul („oraș de est pentru unguri/ oraș de vest pentru români”), spune mult despre conviețuirea interetnică într-un sat mare (global?): „Aici se bea românește, se mănâncă așișderea, ungurește, se-njură, se iubește și se moare bilingv. Odată pe an, după Paști, copiii creștinilor celor trei culte aruncă batis- te-nflorate, petarde, parfum, ouă roșii, albe, albastre și verzi, pui de porumbei abia ieșiți din ou, peștișori, inele și lacăte în apele aceluiași Someș zemos”.
Vechimea lumii noastre este măsurată de bătăile ceasului din turnul Bisericii Negre din Brașov, ale cărui limbi scot sunete ciudate, ce evocă un timp dispărut demult. Așa se întâmplă faptul că „brusc totul devine atât de transparent încât din nimicul înconjurător vezi cum timpul îți face cu mâna. Ca un diliu de la fereastra unui spital de psihiatrie” (Ibidem). Altminteri, „nu-i decât aparență/ trecerea de la ora de vară/ la pălăria de iarnă// între ele fusul orar/ secunda ce precede clipa/ în care cerul trage în piept/ ultima gură de aer” (Pălăria lui Van Gogh). În amplul poem Măcelăria, conceput pe schema unei incursiuni în timp, este întocmită o virtuală genealogie generică pe seama figurii bunicului. Dar, cum e și firesc, subiectul liric duce dorința descendenței până la întoarcerea în sine: „aș fi vrut, o, cât aș fi vrut/ să-mi fiu propriul meu bunic/ să fiu bunicul bunicului meu/ bunic din bunic, bunic adevărat din bunic adevărat/ bunic-străbunic din tată-n fiu, valah și maghiar, din bunic în bunic/ evreu, neamț, țigan, din bunic în bunic,/ poet măcelar”. Iar aceasta, deoarece oricât te-ai plimba printre oameni și locuri, nu poți ieși din paranteza ta temporală, din fragmentul tău de istorie individuală și din geografia locului de apartenență.
Un joc al alternanțelor trecut-prezent trădează o continuă testare a dezmărginirilor vieții, această indecizie căpătând valențele atemporalității: „iar el, îngerul de proximitate, râde (râdea) și el întorcând/ cadavrul cu fața în sus. Râdea (râde) văzând ce scria polițistul/în carnețel” (Îngerul de proximitate). Asemenea aspect – prezent și în volumul anterior al lui Dumitru Păcuraru, Punctul de inversare a memoriei (2017) – mai poate fi ilustrat cu un fragment din Probleme cu memoria?: „Moartea? Dacă nu iei (luai) moartea în serios,/ nici ea nu te ia pe tine în serios. Ca poezia,//…// Dar vreau să uit/ și ce este real și nu este adevărat/ și ce este adevărat, dar nu este real./ Vreau să uit.//…// Probleme cu memoria?/ Mari probleme cu memoria: țin minte tot.// Cazul Mușina: dacă ții minte o fotografie,/ și ea te ține minte pe tine”.
Dumitru Păcuraru nu-și dă seama ce lungime va avea un posibil poem despre o călătorie și nici cum se va sfârși el. Dar este sigur că o întrebare naște o altă întrebare, așa cum un poem se ivește din alt poem. La întrebări se poate răspunde doar punând alte întrebări, poezia născându-se dintr-o suită din interogații în cascadă: „De ce naiba nu se mai termină poemul? […] după ce ai terminat poemul nu ai nimic altceva de făcut decât să umpli spațiile goale cu cuvinte. Ceea ce este fals: ai terminat poemul în momentul în care ai lăsat un singur spațiu gol între o mulțime nedefinită de cuvinte. Și asta este fals: ai terminat poemul în momentul în care ai pus între două goluri o inimă singură. Și mai fals: ai terminat poemul când după două cuvinte ai pus al treilea cuvânt și ai lăsat două inimi îngemănate între trei cuvinte singure” (Diafragma Mazilescu-Tulcea).
Poetul sătmărean lasă impresia că scrie poeme pe care nu numai că le-ar concepe mereu altfel, dar și că le-ar dispune în mod diferit în pagină. În amplasarea versurilor în pagină, el este interesat de felul cum arată desenul lor, dar, din fericire, nu în detrimentul conținutului. De exemplu, unele dintre poeme, cu structură de proză poetică, trebuie citite întorcând cartea cu cotorul în sus. Drept motto al cărții ar putea sta versurile din interior: „Șpilul e să faci din extraordinar ordinar,/ nu din ordinar și mai ordinar”. Ziaristul Dumitru Păcuraru, obișnuit cu știri senzaționale, nu confundă planurile, având mereu grijă să cumpănească și să tempereze în poezia sa faptul ieșit din comun prin intertextualitate, referințe livrești și aluzii culturale. Măcelăria și alte poeme este un volum dens, scris de un om de presă care are darul să fie un poet discret și profund.