Rostul poemului

Comunitatea artistică este titlul celui mai recent volum de poeme semnat de Adrian Alui Gheorghe, apărut la Editura Junimea (Iași, 2020, 176 p.) în colecția Cantos. Comunitatea artistică e o casă plină de poeme./ Tata poem, mama poem, copilul poem./Pe pereți sunt atârnate poeme./Pe o masă poem o bucată de poem așteaptă/ satârul poem să-l împartă în bucăți de poem/ care vor fi puse pe o tavă poem/ care va fi împinsă brutal pe fundul/ cuptorului poem/… (Comunitatea artistică).

Poezia lui Adrian Alui Gheorghe este elegantă, rafinată, desfăcându-se în valuri, ca un brocart prețios. Din firele ca de mătase poetul ivește imagini ale lumii trecătoare. Implacabilul sfârșit al vieții, pe care luciditatea, o ancorare acută în real, nu îl pot nega, declanșează răspunsul de luptă sau fugi, dar, în cazul poetului, acesta se sublimează în poezie: luptă, fugi sau creează. Scrisul devine astfel mărturia umanității celui ce a trecut, a lunecat prin trecătoarea lume: Aș vrea să scriu un poem care să justifice rostul meu în lume (Rostul). Adrian Alui Gheorghe așează pe talgerul poeziei inima, în care se află încifrat filmul unei vieți și semnele morții ce dăinuie pretutindeni. O căutare, o negociere a fragilului echilibru este Comunitatea artistică. Arabescurile vieții sunt captate în desenul complex al comunității artistice, reliefate prin bogăția reperelor culturale și finețea tehnicii, un ușor manierism aducând profunzime și eleganță poemelor.

Lumea lui Adrian Alui Gheorghe e dezvrăjită, suferindă. Fericirile sunt ironie și sarcasm, sacrul e refuzat și trivializat, urmele zeilor s-au pierdut, iar creatorul este coborât la același nivel cu propria-i creație: numai că într-o lume pe ducă/ Dumnezeu răspunde doar/ la nume de împrumut (Plouă la Praga). Arta, puterea de a crea, apropiind omul de divinitate, este și ea banalizată, redusă la Mc Poezie. Actul creator este o condamnare la moarte într-o lume împietrită în fața inefabilului, adevărului, frumosului. Însingurat, omul care a îndrăznit să se împlinească prin artă are dreptul la o ultimă dorință și se pierde, dispare (moarte sau evadare?) în bibliotecă. Acestui remarcabil poem, Biblioteca, Adrian Alui Gheorghe îi răspunde, folosind arta contrapunctului, printr-o polifonie: combinarea vocilor unor condamnați la moarte a căror ultimă dorință devine pretext pentru poezie. Unda de șoc ce se naște din dialogul celor două lumi scindate, creatorul, păstrătorul creației și distrugători, devoratori ai creației dă la iveală poeme de o frumusețe delicată și crudă, Ultimele dorințe ale condamnaților la moarte.

Reprezentări ale lumii vegetale, ale lumii gâzelor, sunt tot atâtea izbucniri de inocență, de puritate. Fragilitatea lor e aparentă. Frumusețea și gingășia sunt forțe ce trec dincolo de puterea morții. Cei blânzi moștenesc pământul. Florile de cireș, de zarzăr, mărul, licuricii, melcii, privighetorile sunt fulgi de lumină ce au puterea de a compensa balastul unei lumi viciate: Nu, nu am cum să vin azi să ne întâlnim./ În călcâiul meu crăpat s-a cuibărit un greier./ Cântă./Nu pot să îl dezamăgesc. (Călcâiul). Călcâiul lui Ahile este reinterpretat și îmbracă în viziunea lui Adrian Alui Gheorghe un alt sens: eroii firavi ai lumii își dăruiesc, salvator, creația.

Ducând ideea mai departe, regnul mineral și, mai mult, viața extraterestră pot fi un răspuns la decăderea lumii. Iar acest răspuns venit de departe este poezia. Obsidianul negru pornește de la incidentul UFO de la Dalnegorsk pentru ca mai apoi poetul să dea măsura imaginației, ingeniozității lirice, ascunzând și mai apoi decriptând poezia din inima unui cristal.

Comunitatea artistică este o frescă a lumii creatorilor, artiștilor, scriitorilor și a prietenilor pierduți. Ea este însă modelul la scară mică al lumii, al societății, al vieții, o alegorie a acestora. Poeme poveste, poeme parabolă, poeme tablou, poeme blues, ironice, ludice, dramatice, epice, toate angrenate într-un joc al resemantizării cotidianului, familiarului. Lumini și umbre, ferestre și cortine arată și ascund cititorului obiecte și ființe, aducând în prim-plan cele peste care el s-a obișnuit să treacă cu vederea sau chiar să nu le mai înregistreze, interpreteze, abandonându-le undeva la periferia privirii și vieții: Un adevăr nu este o furculiță/ dar o furculiță este un adevăr// mărul poate fi o colivie/ dar colivia nu poate fi un măr// viața poate fi o călătorie/ dar o călătorie e puțin probabil să fie o viață// de asta e bine să fiți circumspecți/ când vă plătiți dreptul la îndoială/ e posibil să fie la mijloc o capcană.// Și dacă tot există o realitate paralelă/ presimțită/mă întreb/de ce nu ne declarăm domiciliul stabil/ și acolo (Chinezării).