Noul volum al lui Sorin Lavric, intitulat Defazarea sufletească și alte eseuri, evidențiază, mai mult chiar decât precedentul (și mult-hulitul) Decoct de femeie, singularitatea autorului în cadrul discursului filosofic românesc de azi.
O singularitate care începe chiar de la refuzul filosofiei ca atare, începând cu mărcile ei exterioare (ariditatea discursivă, aparența sofistică, absența conținuturilor intuitive etc.) și terminând cu pretenția ei sistemică. Lavric nu se înscrie, însă, în șirul celor care, pe urmele lui Constantin Noica, neagă filosofia de sistem doar pentru a crea o nouă filosofie și, eventual, un nou tip de sistem. El ilustrează cazul – unic la noi – al unui gânditor pentru care filosofia (în înțelesul ei instituțional actual) este vinovată nu de a-și fi pierdut sophia în favoarea lui intellectus, ci de ceva mult mai grav. Și anume, de a ignora, în numele rațiunii dominante, latura sufletească a ființei umane, adică inteligența ei emoțională. Filosofia (nu doar cea contemporană, ci dintotdeauna) se dezinteresează, pur și simplu, de aspectele emoționale ale existenței, pe care le consideră nedemne de a fi gândite și le lasă, cel mult, în seama artei.
Noica visa (pe urmele lui Nae Ionescu, de ce să nu recunoaștem?) să-l întoarcă pe filosof la condiția lui Platon, reabilitând condiția bătrânei înțelepciuni, în raport cu inteligența analitică, care domina, în anii 1930, discursul filosofic occidental. Spre deosebire de Noica, Sorin Lavric nu are nimic profetic în discurs și nu aspiră să restaureze filosofia. Gândirea sa este o constatare a crizei, a disoluției. Nici jubilantă, dar nici defetistă. Eseistul caută și află înțelesuri tocmai în clivajele tot mai profunde ale culturii contemporane. Cu alte cuvinte, este un filosof profesionist, dar conștient de faptul că prestigiul disciplinei, în interiorul academiei, nu a durat mai mult de un secol și jumătate și s-a prăbușit monstruos prin Marx, Engels și Lenin și prin urmașii lor din Școala de la Frankfurt. În fond, nici Heidegger nu se întorcea degeaba la presocratici. Și nu din echivoce pulsiuni poetice încerca el să dea vocabularului filosofic german alte sensuri, provenite dintr-o etimologie personală, neatestată filologic… Dacă neomarxismul este concluzia unui secol și jumătate de filosofie occidentală, atunci disciplina în sine e un eșec.
Trebuie precizat, cred, acest raport în care gândirea lui Sorin Lavric se află față de școala noiciană, deoarece receptarea contemporanului nostru face adesea confuzia între exeget și discipol. Lavric i-a dedicat, desigur, două cărți, un curs universitar și un număr de eseuri și conferințe lui Constantin Noica, văzut atât din perspectiva biografiei, cât și a operei. Unele elemente introduse de Noica în discursul filosofic românesc – cum ar fi, de exemplu, importanța acordată etimologiei, reale sau inventate, ori prețuirea pentru presocratici, Platon și Heidegger – sunt de întâlnit, în forme extinse, și la Lavric. Însă temeiurile gândirii sale sunt altele. Acolo unde Noica își propunea, în spiritul naționalist al generației sale, să reîntemeieze, în România, filosofia, Lavric se mulțumește să constate că reformarea a eșuat. Și la noi, unde comunismul a făcut tabula rasa din filosofia adevărată (și, în general, din gândirea independentă), și în lume, unde libertatea nu a putut opri prăbușirea disciplinei într-un nou soi de scolastică, și mai păcătoasă decât cea medievală, întrucât lipsită de credința în propriul ei obiect.
Defazarea din titlul volumului are, așadar, două înțelesuri, nu neapărat concurente: 1) autorul se recunoaște defazat sufletește (adică prin orientarea sa, dominată de pasiuni, intuiții și de alte forme ale credinței), în raport cu scolastica pseudoștiințifică a filosofiei contemporane, dar și 2) prin defazarea/ desprinderea ei față de aspectele emoționale ale existenței, filosofia actuală, zisă „analitică”, s-a desincronizat de ritmurile intelectuale ale omenirii, devenind o nișă și o preocupare a unei minorități care are, poate, ceva prestigiu, dar nu mai are relevanță. Lavric se dezice, adesea, de filosofie, însă e evident că n-ar mai reflecta asupra defazării/ defazărilor ei, dacă filosofia, cel puțin în înțelesul ei originar, nu ar mai conta pentru el. Fie și ca o mare iubire care a dezamăgit. De aceea, gânditorul constată, când și când, catalepsia obiectului, dar nu se grăbește nici să completeze un certificat de deces (ar fi un act de puștism, iar Sorin Lavric este doar neconformist, nu infantil), nici să închidă lectorului poarta filosofiei: dimpotrivă, textele sale au meritul remarcabil de a deschide perspectivele gândirii. Calitate, iarăși, destul de rară printre textele de azi. (De aceea, mă voi abate și eu, la rândul meu, de la tipicul unei cronici literare: nu voi căuta să spun tot ce se poate spune despre carte, într-un mod sistematic și definitiv, ci mă voi mărgini la unele observații ce pot fi, ulterior, dezvoltate de cititor, pe cont propriu.)
Defazarea sufletească și alte eseuri conține, așadar, 14 texte, publicate anterior în „Idei în dialog” și România literară. Le-am citit, cred, pe toate la timpul cuvenit. Recitindu-le acum, descopăr – cu multă satisfacție, de ce să mint – legăturile subterane de care sunt unite, care atestă, pe de-o parte, că Defazarea sufletească… nu este o culegere întâmplătoare, iar, pe de alta, că gândirea lui Sorin Lavric, deși fără ambiții sistemice, s-a „rotunjit” și s-a adâncit. Căpătând, astfel, pe lângă evidenta identitate stilistică (unică, și ea, în filosofia noastră actuală), o marcată identitate de conținut: adică teme recurente, subiecte predilecte și, mai ales, un mod distinct de a reflecta asupra lor.
Lavric este, în această ordine de idei, unul dintre gânditorii noștri contemporani cei mai preocupați de teme „nefilosofice”. În primul rând de cele care au tangență cu literatura, cu arta: raportul etic-estetic (așa cum îl evidențiază niște texte-limită, ca mărturiile deținuților politici din perioada comunistă), limba ca produs cultural vs instrument de schimb, relațiile știință-religie-gândire, plus o doză de subiecte „necon venabile”, pe care diktatul corectitudinii politice le-a transformat într-un discurs cu sens unic, cum ar fi cele ce țin de gender studies.
Cartea se deschide cu un splendid eseu filosofic despre funcția limbajului (care duce mult mai departe micile deschideri noiciene, rămase la nivelul pseudo-etimologiei unor lexeme), inițial prezentat ca o conferință pentru tinerii scriitori, în cadrul proiectului „Literatura tinerilor”, al Uniunii Scriitorilor. Urmează Filosofia ca act de credință: o afirmare – paradoxală numai pentru cine nu gândește cu mintea proprie – a necesității apriorice a unui temei nerațional, pentru legitimarea disciplinei. Mai departe, fantasmele, unghiul mort, scrisul de mână, feminitatea la Hogaș sau cărțile clandestine sunt tot atâtea subiecte pe care Sorin Lavric le abordează din- tr-o perspectivă vădit organicistă. Adică nu a bibliografiei critico-filosofice adunate în spatele lor, ci a putinței lor de a fi. Există numai ce poate fi, numai ce are, cu alte cuvinte, un temei de existență. Invers, ceea ce nu are un asemenea temei este doar un simulacru, iar lumea noastră „post-umanistă”, de simulacre mitizate și tabuizate, îl are, în persoana lui Lavric, pe copilul din basm, care strigă „Împăratul e gol!”.
Din Nae Ionescu pare că vine, așadar, gândirea sa, mai mult decât din cea a lui Constantin Noica (el însuși, de fapt, doar un discipol naeionescian). Cu observația că Sorin Lavric introduce în dicțiunea gândirii factorul ființă, ceea ce Nae Ionescu a evitat cu multă viclenie să facă. Începând cu ființa concretă, a filosofului, și terminând cu ființa slabă a umanității actuale, paralizată de corectitudinea politică, înspăimântată de viteza cu care decad paradigme întregi și lipsită de orizont, căci lipsită de credință. Sunt aspecte incomode ale lumii de azi, pe care discursul lui Lavric le parcurge crud, fără menajamente, cu o directețe cu care bizantinismul nostru cultural nu este obișnuit. Aș atrage, totuși, atenția celor grăbiți a da cu piatra că, atâta timp cât ne mișcăm în interiorul valorilor democrației, libertatea de expresie a fost inventată tocmai pentru discursurile neconvenabile, cele convenabile neavând de la bun început nevoie de ea.
Defazarea sufletească și alte eseuri este, pentru mine, o lectură remarcabilă și pentru că acest filosof tobă de carte, refuzând „filosofia” (adică balastul de școli, catedre și bibliografii), ne oferă spectacolul unei minți care gândește independent. Care judecă o problemă în fundamentul ei, nu în detaliile buchisite în milioane de liane livrești, născute moarte. Acest spectacol al gândirii vii, care transpare în unele dintre paginile lui Sorin Lavric, constituie elementul cel mai prețios al demersurilor sale filosofice.
Fuga sa de filosofie nu restaurează filosofia, însă dă o șansă gândirii de a alimenta libertatea omului de a crede în ceva.