În vremuri mai agitate, Adrian G. Romila ar fi fost un vagabond sadea, adică un om de acțiune căruia neastîmpărul din vine i-ar fi smucit pașii spre coclauri spinoase. Mi-e greu să mi-l închipui în condiție sedentară, pritocind cu grijă un goblen sau meșterind o machetă de corabie medievală. E în el o fierbere de jinduri bătînd spre zări îndepărtate, un dor de ducă ce-l rupe de fixații menite a-l înțepeni sub poveri de loc, de timp sau de cutumă. Prin temperament, Romila e un apucat dornic de plutiri aventuroase, un spirit căruia rătăcirea îi este imperativ categoric. Dacă vrei să-l schingiuiești, e îndeajuns să-l ții o lună între patru pereți. Se va stinge ca un uliu prins în gratiile unei colivii prea strîmte pentru tînjirea pe care o resimte față de spațiile largi. Tocmai de aceea în Romila dospește o fire de vagabond impenitent.
Doar o prejudecată nefastă ne face să credem că „vagabondajul“ este un cusur trădînd o lipsă de busolă viageră. În realitate, din categoria marilor vagabonzi se aleg pelerinii, exploratorii, marinarii, aviatorii sau descoperitorii de comori pierdute. Heinrich Schliemann, Cristofor Columb, Hans-Ulrich Rudel sau Roald Amundsen au fost vagabonzi cronici: spirite neașezate cărora impulsul de a sparge orizonturi ilicite le-a întipărit pecetea unui destin aparte. Ce-i definea era spiritul vagant, demonul cercetător, imboldul de a străbate întinderi în vederea atingerii unei ținte imposibile. Rupți de realitate în numele unui ideal vag, postura itinerantă le-a definit efigia.
Din aceeași fibră de rătăcitor morbid e croit Adrian G. Romila. După ce i-am citit volumul Efectul îndelungat al pasiunilor de tinerețe, imaginea unui goliard modern, bătînd drumurile spre a-și cînta pasiunea, mi s-a înfipt în minte. E o uimire cum un ins cu atîta țîfnă activă a ajuns să fie un scriitor așezat, cu casă, soție și copii. Mult mai bine i-ar fi stat în piele de marinar, de pirat sau de văcar din stirpea americanilor cu pistol la brîu. Numai că în cazul lui Romila pornirile de sailor și de cowboy s-au închegat în conturul unui poftangiu de buchii estetice. E cum l-aș pune pe un alpinist să se închidă într-o chilie, sau cum i-aș cere unui pilot să lucreze într-o mină de huilă. Căci asta e marea uimire contemplînd biografia lui Romila: că pofta de „ducă-se pe pustii“ s-a preschimbat în opusul ipostazei rătăcitoare: din vagus animis, suflet rătăcitor, a devenit un vir sedentarius, un bărbat cu ancoră în familie.
Cu toate că s-a născut în coasta Ceahlăului, la Piatra Neamț, Adrian Romila a suferit de timpuriu de ahtierea mării, drept care a fugit la Constanța spre a se face ofițer de marină. Dar, îndurînd palestra aspră a vieții cazone de la Liceul de profil, și-a dat seama că supliciul de a pluti pe oceane nu i se potrivește. În consecință, a dat examen la Literele din Iași spre a-și încheia periplul universitar cu un doctorat în antropologie. Astăzi e profesor la un liceu din Piatra Neamț, împărțîndu-și timpul între dăscălie, familie, scris și prieteni. Numai că renunțarea la marinărie nu a însemnat lepădarea de patima apelor, pasiunea pentru corăbii fiind pînă într-atît de adîncă încît „tema imaginarului marin a rămas o mandală a sinelui.“ (p. 113).
Altfel spus, în umorile tainice îi dospește pasiunea de a privi lumea „de pe puntea unei corăbii.“ (p. 118). De prisos să spun că a citit toată literatura de inspirație pelagică, piraterească, aventuroasă sau subacvatică, dar pe deasupra are casa ticsită cu machete de corăbii pe care la asamblează cu migală fanatică. Iată cum moftul din adolescență s-a preschimbat în damblaua unui colecționar în ochii căruia cine nu poate deosebi între caravelă, galion, goeletă, brigantină, bric sau fregată nu merită să facă umbră pămîntului.
Și pentru că nu a putut sta la prora unei nave, Romila și-a convertit regretul în ardoare livrescă: nu doar că a citit cu nesaț tot ce ține de universul oceanic, dar pe deasupra a debutat cu o parabolă încărcată cu referințe autobiografice: În drum spre Sud. Roman de aventură. Au urmat alte cărți, gravitînd, mai mult sau mai puțin, în jurul obsesiei din adolescență. Bizareria e că la marota plutirii pe ape s-a adăugat una la antipod: pasiunea pentru filmele western, pe care le-a vizionat pînă la epuizarea genului, ajungînd un expert în comentarea peliculelor cu văcari. Și astfel hachița de sailor s-a convertit în fandacsia de cowboy. De la vîntul suflîndu-i în pînze, Romila a nimerit pe șaua unor pistolari nărăvași.
Abia acum putem înțelege titlul Efectul înde lungat al pasiunilor din tinerețe. Autorul nu numai că își asumă cele două pasiuni, dar pe deasupra le închină o apologie încinsă. A le numi hobby-uri înseamnă a le terfeli: noțiunea superficial-ludică de hobby șterge gradul de devoțiune cu care Romila s-a adîncit în trăirea lor. „Nu cred în omul care nu are pasiuni, mi se pare plat, rece, o piesă informă a uriașului sistem social care uniformizează orice solitudine.“ (p. 97).
Foarte adevărat. Rămîne detaliul bizar că, printr-un ricoșeu al predispozițiilor latente, cele două pasiuni au culminat în a treia: patima scrisului. Vagabondul ține jurnal de ani de zile, iar travaliul regulat îi înlesnește prilejul de a publica aproape an de an o carte. Aș simplifica nefiresc dacă aș reduce volumul la pasiunile de corăbier și pistolar. Romila e un vagabond cult, care și-a convertit dorul de ducă în pelerinaj prin lumea cărților. În plus, e un înzestrat critic literar, chiar dacă prea indulgent în ușurința cu care îi laudă pe scriitori, și totodată un talentat scriitor, poate prea pliat pe calapodul narațiunii aventuriere. Volumul e o antologie de texte pe care autorul le-a selectat după un singur criteriu: „am încercat să strîng în acest volum doar eseurile care mă reprezintă cel mai bine, doar pe cele care mi s-au părut că au rezistat în ultimii ani.“ (p. 5).
Cele mai reușite pagini sunt cele privitoare la pîlpîirea spiritului, cu cele două valențe pe care Romila le surprinde: înstrăinarea de sine din cauza internetului (în eseul Despre fuga de sine, cu pesimism) și dospirea inefabilă în cutele credinței (în textele Cum am ratat întîlnirea cu sinele și Cei ce sunt curajoși și ridicoli). În ultimele două bucăți, autorul e virtuos pînă la a atinge un vîrf estetic al nuanțelor fine. Felul cum îngenunchează lîngă călugărul ucrainian, în biserica lavrei Poceaev de lîngă Kiev, așteptînd cu neliniște binecuvîntarea care nu mai vine, umple o pagină de literatură înaltă, la fel cum trezirea din somn sub îndemnul de a merge la spovedanie, în mînăstirea Hadîmbu, îi dă ocazia unei bijuterii literare.
Adrian G. Romila e un foarte bun nuvelist, păcat că e un critic prea milos în judecățile cu care îi tămîiază pe scriitori. Îl îndrăgesc mai mult în partea memorialistică (ca în Raiul, la 25 km de comunism) și în cea mărturisitoare (ca în Lucid, O dependență sau De ce țin un jurnal), dar nu-l gust în comentariile cinefile (volumul conține nu mai puțin de zece cronici de film, pe care numai Angelo Mitchievici le poate înțelege), cum nu-l agreez în incursiunile teoretice despre teme fatal bătătorite, precum cele religioase (O întîmplare din Betania) sau exegetice (Eliade-Culianu: aventura modelului).
În fine, un paragraf, cel despre memorialistica carcerală, se repetă aproape identic în două pagini: 134 și 171. Mi-a sărit în ochi ca un refren pe care îl auzi de două ori la un interval scurt.
Chiar dacă nu-i împărtășesc pasiunile (a fi marinar mi se pare o damnare iremediabilă, iar filmele cu vedete în rol de văcari mi se par pelicule cu totul desuete), i-am admirat sinceritatea cu care își dezvelește sufletul. Dar mai ales i-am savurat cele două mărturisiri despre Hadîmbu și Poceaev. Ratat ca marinar și neîmplinit ca văcar, Adrian G. Romila e un vagabond livresc de certă valoare nuvelistică.