Succesul așternuse pe chipul lui masca perfidă a aroganței, ce îi schimonosise sufletul și îi încleiase privirea, făcând-o să rămână fixă, rece, disprețuitoare, înfiptă violent în ochii celui din fața lui. Într-o clipă de mărinimie în care era dispus să se uite la interlocutor, ochii îi fulgerau pe un chip încruntat, care speria. Alunecat complet în autosuficiență, începuse să culeagă din muzică doar succesul, nu și bucuria pură a sunetelor și fericirea celor pe care îi purta prin toate cele șapte ceruri atunci când îl ascultau, sugrumați de emoție. Din atitudinea lui cumpătată și tăcută, care-i însoțise începuturile urcării spre glorie, nu mai rămăsese nimic; bunătatea i se ștersese din toată făptura.
– Când zbori, poți merge doar înainte. Dumnezeu însuși a stabilit menirea ta…
Cântase Concertul în Mi de Moszkowski. Îi plăceau nespus cei care îi hrăneau vanitatea, chiar dacă îi considera niște făpturi respingătoare. Găsi foarte inspirată remarca admiratorului, care îl privea cu venerație, dar nu catadicsi să întindă mâna lui sfântă unui admirator impur; corpul lui era format din sunete, nu din celule, iar orice atingere străină, credea el, ar fi putut tulbura armonioasă îmbinare de acorduri care era corpul lui, ca o sonată. Da, Dumnezeu era alături de el, ca impresar, era convins de asta.
Un bilet la recitalurile sau la concertele lui Paul Diamandi era la fel de greu de obținut precum mântuirea; cei ce-și doreau să-l asculte așteptau luni de zile prilejul binecuvântat de a-și procura intrarea în Rai, șansa de a vedea întruchiparea muzicii, geniul ce nu se va fana niciodată. Ultimul concert, din prima zi a noului an, de la Ateneul Român, fusese un succes căruia el credea că nu i se poate alătura un epitet. I se păruse că interpretarea lui fusese desăvârșită; ar fi jurat, într-un moment de aroganță nedisimulată, că personajele din fresca Ateneului prinseseră viață și că se desprindeau din frescă pentru a asculta muzica pe care el, doar el, sublimul, putea să o făurească. La sfârșit, nu avea îndoieli, aceleași personaje din fresca Ateneului, de la bătrânul Traian la blândul Ferdinand, îl aplaudaseră, chiar mai frenetic decât melomanii din sală, ale căror palme deveniseră de incandescența aurului aprins de sunetele ca niște scântei, cărora doar el, noul Liszt, putea să le dea viața. Ondulațiile maiestuoase ale sunetelor pe care le trimitea către bolta Ateneului, bogate în impulsuri descătușate, își afirmau perfecțiunea răspicat și orgolios. Împresurat de adulație, se socotea deja un Zeu.
Se impusese, credea el, cu o autoritate de necontestat și cu diferențe esențiale; virtuțile interpretărilor lui dădeau o înfățișare nouă muzicii clasice, o față modernă, actuală; era un cutezător în interpretarea muzicală, căreia îi adăugase un salt neprevăzut. Considerându-se un Modern, refuza să fie o verigă într-un lanț de pianiști, legați unul de altul; ura școlile și tradițiile, încătușarea în general; se pusese, imaginar, în fruntea unei mișcări de eliberare a expresiei pianistice. Considera că ajunsese la privilegiul unui Maestru, pentru că muzica lui căpătase deja înțelesuri normative. Avusese, în Geneza propriei sale epopei, cortegii de critici, străjeri ai artei înghețate și adversari ai mișcării în artă, oamenii apusului, cum îi numea el, oameni care trăiau înapoia lor, pentru care stilul său, laborios plămădit, era răzvrătit, excentric și ireverențios față de compozitori. În fronda gusturilor „admise“, a ordinii apăsătoare și pretențioase a canoanelor, dând viață unor partituri, el voia să le dea o viață contemporană; consideră că în spatele muzicii trebuie să fie o misiune, asumată cu curaj. „Muzica, unică glorie, este o operă deschisă și fierbinte, care nu ar trebui să se transforme niciodată într-un cristal“, obișnuia să spună. „Eu o iau de pe o hârtie unde e moartă și îi dau viață. Eu sunt clocotul muzicii“, declarase pentru o revistă muzicală.
Pentru a sublinia înrâurirea muzicii lui asupra melomanilor, născocise un cuvânt nou, socotind că limba română nu are o vocabulă care să descrie pe deplin impactul sunetelor plecate din mâinile lui asupra celor din sală; muzifica viețile melomanilor, le transpunea într-un spațiu vital ghidat de muzică, îi punea să trăiască pe portative, să-și alăture note muzicale oricărui gând, să asocieze lucrări muzicale oricărui moment din viețile lor, fericit sau trist, major sau minor. Profund sinestezică, muzificarea îi făcea pe melomani să revină voluptos la gândul propriei lor vieți. Cine îl asculta doar era departe de puterea revelatoare a muzicii lui; ascultându-l, melomanii vizualizau culorile celor mai alese flori, îndeosebi ciclamenul, miroseau parfumul de mosc sau de tei, vedeau figurile mitice ale geometriei, gustau dulceața mierii abia culese, vedeau desăvârșită cifra opt, în jurul căreia se orânduiesc octavele mirabilei muzici pe care erau binecuvântați să o respire.
Dincolo de orice critici, interpretările lui plăceau, chiar dacă intrigau. Era maestrul subtil al tuturor cheilor muzicale, al tuturor ritmurilor, un luptător împotriva stagnării și a stereotipurilor; își asumase modernizarea sufletelor melomanilor. Era prețuit pentru nota personală a interpretărilor lui temperamentale, de o înțelegere amplă, de un gust modern; diversitățile risipite ale literaturii pianului erau reunite de interpretarea lui, ca într-un trunchi comun, care le dădea certitudine; în același timp, destinele atât de diverse ale celor ce-l ascultau erau reunite într-un filon unic, ce le dădea sens. Deși cânta pe o axă paralelă cu cea a tradiției, încet-încet, toți criticii, cocoțați pe catedre sau stereotipuri, se întorseseră cuceriți spre el, ca spre un răsărit; fuseseră supuși de muzica lui tămăduitoare, devenind adulatori obedienți ai unui Zeu pe care nu-l mai puteau contesta. Prezența lui pe scena muzicală era o răbufnire fierbinte de har; se considera decantarea a întregi secole de artă pianistică.
Voluptatea de a se afla singur în arena pianului îi întreținea o stare pe care el însuși o numea extatică. Tăria interpretărilor sale, pe care el le considera o zguduire a graiurilor interpretative vetuste și o rezolvare a crizei artei interpretative, aplauzele înroșite, ochii halucinați ai publicului, măgulirile celor din fotoliile rezervate ale Ateneului, rândurile laudative din jurnale, interviurile de televiziune, pe care le dăruia cu siguranță de actor, toate se transformaseră în- tr-o bucurie maniacă ce îi întreținea o stare de extaz permanent, care se instalase deja ca fond al vieții lui interioare. Înzestrat și harnic, găsise un filon de aur al interpretării, din care putea trăi pentru totdeauna. Arhitectul unor frumuseți de sunete nemaiauzite, de maiestatea unor temple grecești, era deja atât de sigur pe statutul și pe drumul lui încât își spunea deseori „viitorul îmi aparține numai mie“. Muzica lui era o cotitură; se socotea un spirit creator atât de mare încât ar fi putut să-și asume o misiune, să producă o mișcare, o Reformă a artei. Se compara cu însuși Liszt, neegalatul virtuoz, dar și sensibilitatea întruchipată, aceste două calități care, îngemănate, formează caracterul unui mare pianist. Deși detesta înregistrările, regreta enorm, ca pe un eșec personal, faptul că Liszt, mort în capătul de sus al veacului, nu trăise încă vreo câțiva ani pentru a apuca tehnica de gravare de înregistrări, pentru a asigura astfel nemurirea stilului său pianistic. Modelul său era Liszt; era sigur că Liszt însuși fusese, pentru vremea lui, un nonconformist, ca și el. Să ajungă un Liszt era visul lui de copil.
Talentul lui era o revărsare, de asta nu se îndoia nimeni, dar ceea ce l-a dus în fruntea elitei pianistice, și asta o știa el cel mai bine, fusese munca, ore întregi în fiecare zi, ambiția de a ajunge în vârf, chiar mai mult decât plăcerea de a face muzică. Aplecat spre studiu, își înălțase cariera prin muncă asiduă; trudnicul studiu era o temelie solidă a tot ceea ce reprezenta în viața muzicală. La opt ani uimea în concerte în care lăsa publicul fără suflare, iar la cincisprezece era deja suit pe un piedestal ferm, pe care îl acceptase fără modestie, convins că era întruchiparea lui Liszt. Fertilitatea lui nesecătuită îi um pluse agenda pentru următorii ani.
-Nu voi înregistra niciodată muzica mea! spuse cu vehemență.
Da, refuza să facă înregistrări, pe care le considera o pietrificare a unei arte ce nu trăiește decât în formă vie și pură; la fel cum focul nu are altă formă de existență decât aceea vie și vibrantă, obișnuia să spună, iar filmarea unei flăcări nu poate transmite nici văpaia și nici căldura acestuia, nici muzica nu poate fi vie decât în fața pianului. Întemnițarea muzicii pe obscure discuri de materie artificială, credea el, nu era decât un crâmpei din ampla operă de intrare a culturii în letargie, or el milita, cu arta sa, pentru cultura vie și autentică.
Trăia într-un festin de victorii, într-o desfătare de triumfuri. Era convins că el era cel chemat să fie schimbarea la față a muzicii, Apostolul armoniilor, era cel mai minunat produs al magnificei civilizații a pianului, veche de secole. În mâinile lui muzica întinerea; își punea efigia pe fiecare notă pe care o cânta, pe fiecare arpegiu, pe fiecare acord, pe fiecare măsură, pe lucrările pe care le cânta, în întregime. Era sigur că într-o zi toate partiturile pentru pian, prinzând glas, vor refuza să fie cântate de alt pianist decât de el, Paul Diamandi. Cariera lui, de o eternă actualitate, era lustruită cu sunete. Ura din răsputeri fiecare seară în care trebuia să treacă hotarele somnului, curmând astfel agitația sufletească extatică pe care i-o oferea armura impenetrabilă a succesului; ar fi vrut să nu fie niciun prag între azi și mâine, să nu rupă extazul în două, să rămână continuu. Se considera maestrul absolut al acelui grup select al cărui blazon este pianul, supremul meșteșug artistic, pianul a cărui claviatură este oglinda vieții. Nu-și putea închipui viața decât în muzică, printre sunete, acorduri, piane. Se considera superlativul ideii de muzică; era deja îndreptățit la un bust într-un Panteon imaginar al muzicii. Era un lăstar din trunchiul generos care fusese odinioară Liszt.
(Fragment din romanul Pianul fermecat, în curs de apariție la Editura RAO)