Pasionant acest tur caracterologic al unor figuri politice și publice… Iată un avantaj în a fi fost în miezul vieții politice autohtone, la vârf. I-ați cunoscut îndeaproape pe mulți „actori“ politici importanți din România. Față de cei străini, „omologii“ lor, există diferențe semnificative?
politicienii sunt la fel peste tot: buni și răi. Și, foarte rar, excepționali. Cu nuanțele individuale de rigoare. Și cu unele trăsături comune: predispoziția la compromis, incapacitatea de a lega veritabile prietenii politice (prietenii politici sunt rareori prieteni adevărați), abili în relațiile cu oamenii, pe care deseori încearcă să-i manipuleze, mai niciodată lipsiți de un anumit instinct de putere, ambițioși, amorali (de la Machiavelli, citire), capabili, chiar și cei inculți, de o retorică minimă în discursul public. Un politician ar trebui să fie ca o bancă: să se bazeze pe încrederea depunătorilor sau măcar să știe că nu depozitele goale conduc băncile la faliment, ci pierderea încrederii depunătorilor. Odată pierdută încrederea votanților, politicianul e un om mort. Încrederea e totdeauna mai ușor de pierdut decât de câștigat. O să spui, dragă Daniel, că foarte puțini dintre politicienii de astăzi seamănă cu băncile și că, fără a avea încrederea oamenilor, sunt totuși aleși și realeși. E rezultatul votului pe listă, care funcționează ca un colac de salvare. Democrațiile nu ameliorează decât în parte riscurile listei unice din regimurile comuniste. Cum știi, legea actuală permite înființarea unui partid dacă e format din minimum trei membri. (Îmi amintesc că imediat după 1989, doctorul Dan Setlacec și Z. Ornea se amuzau la ideea că făceau parte dintr-un partid cu doi membri, o zi fiind președinte unul, o zi, altul).
Am cunoscut destui politicieni în ultimii treizeci de ani, câțiva actori cu adevărat importanți pe scena politică. Și români, și străini (îndeosebi francezi și americani, cât am făcut politică propriu-zisă, dar și din multe alte țări, cât am fost ambasador pe lângă UNESCO, îndeosebi ambasadori, desigur). Nu mă pot referi, oricât de concis aș fi, decât la o foarte mică parte din ei. Trebuie să adaug că nu sunt neapărat numeroși cei asupra cărora merită să mă opresc. Și ei aparțin mai ales de generațiile vechi, atât pentru că aceștia mi-au fost, de fapt, contemporani, cât și pentru că am constatat, ca și alții, o scădere pronunțată a nivelului clasei politice românești în deceniul din urmă. Ca și al celei străine, de altfel, cum mi-am putut da seama în lungul meu mandat pe lângă UNESCO, în care am schimbat trei rânduri de ambasadori, cu o viață diplomatică mult mai scurtă decât a mea.
Dintre colegii mei din PAC, deși mi-ar plăcea să-i menționez pe mulți (nu chiar și pe cei în stare de orice mașinațiune, de exemplu pe Stelian Tănase, un intrigant cu morgă de istoric și politolog, a cărui ambiție a provocat prima sciziune în partid), sunt silit moralmente să mă refer doar la foarte puțini. Primul pe listă e Ștefan Radof, pentru mine Fane, actorul și poetul, care mi-a stat alături până la sfârșit. Radof a fost toată viața un nebun cu suflet mare, artist până în vârful unghiilor, care, dacă îmbrățișa o cauză, n-o mai lăsa din brațe. În prima tinerețe făcuse închisoare, politică, desigur, așa că își terminase studiile târziu și debutase în teatru mult în urma generației lui. M-a rugat să intervin pe lângă Virgil Măgureanu să-i permită să-și vadă Dosarul. Măgureanu i-a dat voie să facă reproduceri, dar nu oficial pe copiatorul SRI. La fel s-a procedat, înainte de apariția legii accesului la Dosarul personal, și tot la rugămintea mea, și în cazul lui Șt. Aug. Doinaș (doar câteva poezii confiscate de Cenzură) sau în cazul Dosarului consistent al lui Paul Miron. Măgureanu mi-a spus mai apoi că nu citise Dosar mai „curat“ decât al lui Radof. Care nu și-a revenit din șoc luni întregi după ce l-a citit el însuși. Îl auzeam, în fiecare dimineață, ca de obicei, strigându-i de pe culoar șefei noastre de cabinet, Doina Ungureanu (care m-a urmat la Paris în aceeași calitate), să se prezinte cu cafeaua, pentru ca apoi să se cufunde în muțenie. Mi-a mărturisit, după nu știu câtă vreme, că fusese șocat de ce descoperise în Dosar. La fel de șocat a fost când, după legea accesului, a solicitat și i s-a dat oficial Dosarul: cu totul altul! De patru ori mai redus ca dimensiuni, într-o ordine diferită a documentelor și cu numărătoarea paginilor schimbată. Abia atunci m-am convins că s-a umblat în Dosare și după 1989. Un lucru asemănător s-a petrecut cu Dosarul lui Lucian Blaga, obținut de Dorli Blaga prin intermediul lui Oliviu Gherman, președintele Senatului în acel moment, și publicat în colaborare cu Ion Bălu, când a fost confruntată versiunea dintâi cu cea obținută pe cale oficială: diferențele erau majore. Radof mi-a rămas prieten și după ce PAC a dispărut și n-a mai fost nevoie să-și consume, și cu ce devotament și entuziasm, energia, executând sarcinile politice pe care i le trasam pe linie de partid și de parlament. Simt nevoia să-mi trag puțin sufletul. Despre Fane Radof nu pot vorbi fără emoție.