Peștele pe uscat. Nicolae Manolescu în dialog cu Daniel Cristea-Enache

Mi-ați vorbit de Corneliu Coposu. E singurul om politic care v-a impresionat? Despre Ion Rațiu, ați amintit doar o dată, cu ocazia candidaturii lui din 1992, dar ca independent, nu din partea PNȚ-CD.

fiindcă nu-l agrea Coposu. Neînțelegerea dintre ei era notorie, deși se purtau unul cu altul cu multă considerație, mascându-și bine animozitățile. Coposu nu-i permitea lui Rațiu să joace niciun rol în PNȚ-CD, exceptându-l pe acela pur formal de vicepreședinte. La întâlnirile CDR, Rațiu n-a luat niciodată parte, dacă îmi amintesc eu bine. În schimb, a fost un parlamentar activ, atât în comisii sau în plen, cât și în teritoriu, la Turda, unde se născuse. Spre deosebire de Coposu, care era extrem de reticent în relațiile cu alți lideri de partid, pasându-i lui Ion Diaconescu sarcinile, Rațiu nu pierdea nicio ocazie de a participa, și nu numai la ședințele politice, dar și la reuniuni mondene, mai ales când erau vizitatori străini. Formal, era considerat ministrul de Externe al PNȚ-CD. I se spunea Englezul, grație eleganței lui. Și probabil nelipsitului său papion. L-am cunoscut destul de bine: nu era nimic fals în politețea lui, omul era politicos, așa-zicând, din naștere. A editat din banii lui „Cotidianul“ și a sprijinit financiar România literară. Era un politician experimentat, în ciuda bonomiei lui. Nu l-am votat în 1990, dar cred că ar fi fost un președinte mai bun decât Emil Constantinescu, preferatul, doi ani după aceea, al CDR. Cele 3% obținute în 1990 spun foarte clar un lucru: nu venise vremea în care alegătorul român să prefere, de fapt, să înțeleagă manierele englezești ale lui Rațiu, nici măcar liberalismul de fațadă al lui Radu Câmpeanu. La modă erau încă manierele proletare ale lui Ion Iliescu.

Dacă tot l-am pomenit pe Radu Câmpeanu, pe care l-am votat în 1990 la președinție, ceea ce mi-a atras reproșurile Monicăi Lovinescu, trebuie să spun că nu-l cunoșteam personal și nici nu știam de cât spirit destructiv dăduse dovadă în anii exilului românesc de la Paris. Ca liberal în cuget și simțiri, am votat un liberal. M-am lămurit însă repede după aceea. Personajul avea o costiță de impostor. Discursurile lui pompoase mascau un perfect vid ideologic, nu și înclinația spre compromis, evidentă aproape de la început, și pe care n-o va egala, decât în anii din urmă, Călin Popescu Tăriceanu. Mi-e greu să găsesc alte nume care să le concureze vanitatea patologică. Doi Cațavenci pe aceeași felie liberală, amestecând cu telul bucătăresei naționalismul cu europenismul, nevoile țărișoarei (care e, din păcate, și a noastră) cu proclamarea răului care ne-ar veni din afară. Ce neșansă pentru România acești profanatori ai ideii liberale care a stat la baza formării statului român modern și încă de câteva ori după aceea la reformarea lui! (Adu-mi, te rog, aminte să-ți vorbesc despre ideea liberală!)

Nu e drept să nu amintesc și de un liberal adevărat, și el cu păcatele lui, ca tot omul, Mircea Ionescu Quintus. A redresat PNL și l-a reunificat, scoțându-l din criza în care îl lăsase Câmpeanu, și asta, după aproape un deceniu de alianțe contra naturii sau de disidențe majore. Cunoștința mea cu el n-a debutat tocmai fericit. Deși epigramist, scriitor de-al meu, altfel spus, îi auzisem prima oară numele într-o împrejurare familială. Tatăl meu venise la București pentru niște analize, la Institutul „Danielopol“, la prietenul meu, doctorul Puiu Stoiculescu. (Îmi face plăcere să-l amintesc aici pe doctorul iubitor de literatură. Ne apropiase poetul Alexandru Miran, medic și el, sub numele Mircea Pop. Puiu Stoiculescu m-a vizitat cu un an sau doi în urmă la România literară și mi-a încredințat spre publicare mai multe texte, între care un splendid necrolog despre Annie Bentoiu, de care fusese apropiat în tinerețea comună de la Oltenița. Iartă-mă pentru lunga și sentimentala paranteză, dar mi-a făcut bine această probă de memorie proustiană). Analizele îi ieșiseră tatei foarte bine, ceea ce nu l-a împiedicat să se prăpădească trei luni mai târziu. A stat la noi două nopți, în care s-a dezlegat limba ardeleanului mut care era și ne-a povestit o mulțime de lucruri despre îndepărtata lui copilărie, avea 86 de ani, ca și despre perioada în care s-a aflat în închisoare. Pe biroul meu a văzut o carte: singurul, cred, volum de epigrame publicat de Quintus în anii comunismului. Tata a citit dedicația. M-a întrebat dacă îl cunoșteam personal pe autor. Nu, nici măcar nu-i auzisem până atunci numele. Tata a bătut cu degetul în copertă și mi-a spus: „Pe domnul acesta eu îl cunosc. A fost cu mine la Canal și, pe urmă, am făcut parte amândoi din lotul Borzești“. L-am întrebat: „Și cum era domnul acesta?“ Răspuns: „Domnul acesta era dintre aceia care scriau la gazeta de perete a închisorii“.

Când ne-am cunoscut mai bine, domnul acesta și cu mine, devenind colegi de partid și purtându-ne o simpatie reciprocă, am comis imprudența să-l întreb dacă își aduce aminte de tata. Nu-și aducea. Omisesem să-i spun că pe tata nu-l chema ca pe mine. Când i-am rostit numele adevărat, Quintus s-a albit la față și mi-a întors spatele. A trecut ceva timp până când am depășit incidentul și ne-am reconciliat. Ceea ce am apreciat totdeauna la el a fost flerul politic. Pe care nu și l-a pierdut nici la adânci bătrâneți. Îți amintești cum i-a salvat pe liberali de Marian Munteanu, pe care îl propuseseră candidat la Primăria Generală a Capitalei? Determinându-l pe Marian să se ceară el însuși afară. Când îl ajungea din urmă dosarul de Securitate, eram președintele Consiliului Național al PNL. Voia să se retragă și căuta un înlocuitor. Mă chema la el în birou ca să ne consultăm. Conta, se vede, pe obiectivitatea mea, după ce-i spusesem că vreau eu însumi să mă retrag, odată realizată fuziunea partidelor noastre. Cu acea ocazie, le-a făcut posibililor candidați caracterizări atât de exacte, încât le-am ținut minte până azi. Dinu Patriciu, revenit la matcă după o lungă disidență: „Îl interesează mai mult afacerile decât politica. În afaceri, e genial. În politică, e naiv. Pentru el, tot ce zboară se mănâncă“. (Mi-a venit în minte o întâmplare cu Dinu: ne aflam în campanie electorală prin Timiș, dimineața devreme, chiori de somn amândoi, când, ca să mă trezesc, i-am spus că noaptea dinainte se anunțase un sondaj care dădea alianței noastre, PAC, PNL-Aripa Tânără, nu mai știu ce procente fabuloase; cu prima ocazie, oprindu-ne într-o localitate, Dinu s-a apucat să difuzeze informația; o știu și din altă sursă, mi-a spus el cu toată seriozitatea, când i-am dezvăluit că fusese o glumă). Despre Călin Popescu Tăriceanu: „Necopt politic. Lasă-l să mai crească“. (Ultima oară când l-am întâlnit din întâmplare pe Quintus, puțin înainte de moartea lui, ne-am îmbrățișat și i-am șoptit la ureche, ca să nu audă numerosul lui anturaj: „Ce mai spuneți acum despre Călin?“ Care, între timp, își arătase valoarea ca prim-ministru, șef de partd, președinte al Senatului și mai știu eu ce. Quintus mi-a răspuns, dovadă că ținuse minte discuția noastră: „Răscopt“. Dar Viorel Cataramă, ultraliberalul, care susținuse financiar PNL în perioada traversării deșertului, odată redevenit membru în Consiliul Național pe când eram eu președinte, pretinsese restituirea banilor: „Nu poate fi urmașul Brătienilor un om care face dezacorduri când vorbește“. (Mă gândesc că s-a putut totuși să fie înaintașul Vioricăi Dăncilă et compania.) În fine, Valeriu Stoica: „Inteligent, cultivat, n-are destulă charismă; poate fi numit în orice funcție, dar nu ales“.