Peștele pe uscat. Nicolae Manolescu în dialog cu Daniel Cristea-Enache

 

Înțeleg că alianța cu CDR a reprezentat elementul determinant în maturizarea dv. politică și totodată cel care v-a făcut să vă simțiți ca „peștele pe uscat“ în viața politică. Revin la ultima parte a întrebării dinainte.

E adevărat. Și ciudat totodată, fiindcă m-aș fi așteptat ca întâlnirea cu politicieni versați și onești, așa cum erau mulți din liderii CDR, să-i priască novicelui politic care eram. Nu încape îndoială că am învățat oarece meserie de la ei. În orice caz, m-am vindecat în bună măsură de credulitate, ceea ce nu știu, sub raport uman vorbind, dacă a fost bine sau rău. Când mă uit (îți amintesc de ce acum m-am apucat de aceste memorii politice) la clasa politică actuală, îmi dau seama că unii dintre politicienii din trecut de la care am crezut că învăț carte erau, cu toate scăderile lor, niște adevărați domni, plini de responsabilitatea demnității lor, cinstiți chiar și în tranzacții îndoielnice, punând de obicei interesul general mai presus de acela personal, chiar dacă nu totdeauna și deasupra celui de partid.

Trebuie să-ți vorbesc despre câțiva dintre ei. Cu cine să încep dacă nu cu Seniorul: Corneliu Coposu. Puțini oameni politici români au împărțit atât de riguros opinia politică în două precum președintele PNȚ-CD. Adulat de ai lui, mai ales oameni în vârstă, mulți cu ani grei de închisoare în spate, care i-au purtat până la sfîrșit un respect incomparabil cu cel acordat oricărui politician din toate epocile, era deopotrivă detestat de cei pe care el însuși îi botezase, cu mai mult sau mai puțin temei, criptocomuniști și care îl considerau, până și fiziognomic, urît ca o mumie a unui trecut îndepărtat. Statura lui morală impunea însă tuturor. Încercarea lui Adrian Păunescu, pe când era senator, de a da publicității niște rapoarte din anchetele Securității înfățișându-le ca pe niște denunțuri a eșuat lamentabil și s-a întors contra autorului manipulării. Biruința cea mai de seamă a lui Corneliu Coposu a constat în câștigarea de către CDR, de fapt, de către PNȚ-CD, a alegerilor din 1996: o biruință postumă, datorată în parte emoției uriașe a morții lui neașteptate. Nu știu ca un fapt asemănător să se mai fi produs în istorie. Faptul poate fi explicat. Corneliu Coposu era un om politic redutabil, dar nu era și un om de stat. În timpul vieții, a câștigat numeroase bătălii politice, dar a pierdut toate războaiele. A fondat CDR nu atât din rațiuni majore de stat, cât dintr-un interes politic precis: aducerea PNȚ-CD la putere. A reușit, dar forțând lucrurile, oferind membrilor PNȚ-CD o satisfacție tardivă, perfect umană, e drept, dar fără a oferi României o guvernare competentă și eficientă. Visul lui, despre care a vorbit multora, printre care și mie, a fost salvarea partidului lui Maniu din neantul în care îl aruncase comunismul. Îmi pare rău s-o spun: nu România a avut-o Corneliu Coposu în vedere, ci PNȚ-CD-ul. Așa se explică politica lui vreme de un deceniu, care ne-a îndepărtat, eșecurile electorale repetate din prima parte a anilor 1990 și dispariția PNȚ-CD în anii 2000 de pe scena politică. Partizanatul politic exercitat de Corneliu Coposu imediat după 1989 a constat în tendința lui neobosită de a-și consolida propriul partid în detrimentul celorlalte din CDR, suprimând, în fond, orice putință de colaborare reală, și deopotrivă în dezinteresul lui suveran, manifestat de-a lungul acestei pretinse colaborări, de a răspunde solicitărilor noastre de analiză atentă a eșecurilor electorale repetate. Nicio dezbatere politică substanțială n-a avut loc în CDR vreme de un deceniu.

Mă voi limita la două exemple. În 1992, la locale, alegerea candidaților la primărie s-a făcut, în marile orașe, printr-un fel de concurs la care fiecare partid din CDR a venit cu propuneri proprii în fața unui juriu compus din șefii de partide. Pe bune, cum s-ar zice. Așa se explică de ce PAC a obținut câteva din primăriile marilor orașe, dar și din altele mai mici (la cele menționate deja într-un alt capitol, adaug acum Câmpina, Gura Humorului și Vatra Dornei). În 1996, PNȚ-CD își asumase deja rolul de partid diriguitor în CDR. Niciun astfel de concurs n-a mai avut loc. Rezultatul: CDR a pierdut pe linie. Situația s-a repetat la parlamentare. Grupurile PAC din Senat și respectiv din Cameră erau subdimensionate în raport cu grupurile PNȚ-CD, deși personalitățile care le compuneau erau mult inferioare celor din PAC. Spune-mi, te rog, un singur nume de parlamentar PNȚ-CD din anii 1992-1996! Până și eu le-am uitat. Îl mai știu pe al lui Corneliu Coposu însuși, care a refuzat inițial să candideze la un parlament republican, sub cuvânt că e monarhist, punându-se în ultima clipă cap de listă la București pentru Senat, ceea ce a făcut ca locul 13, care revenise la negocieri PAC, să rămână pe dinafară. Asta n-ar fi nimic: vreme de o legislatură, cât am fost eu însumi senator, nu-mi amintesc să-l fi ascultat o singură dată pe Corneliu Coposu vorbind de la tribuna Senatului.

În aceeași împrejurare, când Iliescu a avansat ideea unui pact de la Moncloa românesc (ideea unei împărțiri a funcțiilor parlamentare fără a lua în considerare procentele rezultate din urne, le venise spaniolilor după moartea lui Franco, dar și sud-africanilor după încetarea apartheidului), CDR m-a delegat pe mine la negocieri. Reprezentam cea mai mare coaliție. După negocieri nu foarte dure, oricum, mai puțin neplăcute decât cele din cadrul CDR, am obținut pentru CDR președinția Senatului (al doilea om în stat!) și alte funcții importante. La ieșire, m-a așteptat Ion Diaconescu. Nu părea să considere negocierile ca pe un succes. „Nu credem în sinceritatea lui Iliescu“, mi-a spus. „Dar am semnat un acord“, i-am replicat. Mă simțeam jignit. Mă trimiseseră să negociez un acord, convinși fiind că nu va fi aplicat niciodată? A fost momentul în care am început să-mi pun întrebări foarte serioase asupra onestității în politică. Și nici măcar nu fusese tot. Câțiva ani mai tîrziu, într-o delegație parlamentară în Africa de Sud fiind, Oliviu Gherman, președintele PDSR și al Senatului, m-a invitat într-o seară la el în cameră la un whisky. Nu știu cum a venit vorba, dar m-am pomenit că-mi dezvăluie un fapt din culisele negocierilor la care m-am referit și la care participase și el: „Profesore, mi-a zis, nu ți-a spus nimeni că Iliescu i-a pus o condiție lui Coposu pentru cedarea funcțiilor și anume ca președinția Senatului să nu revină în niciun caz PNȚ-CD.“ „Pe cine avea Iliescu în vedere?“, am întrebat. „Pe dta, ca președinte PAC“, mi-a răspuns. Am rămas cu gura căscată. „Bine, am bălmăjit eu, lasă că pe mine nu m-ați întrebat, dar cum v-ați închipuit că, la câteva zile de la începutul primului meu mandat, aș fi avut nesăbuința de a accepta?“ Vechiul sentiment de jignire mi-a revenit. Am dat peste cap paharul de whisky și m-am dus în camera mea de hotel, uitând și de Mandela și de Leclerck, eroii antiapartheid, pe care îi întâlnisem peste zi, nu însă și de tacticile subterane ale mult iubitului și deopotrivă mult detestatului Corneliu Coposu.